— Mirela, eu în locul tău n-aș lua farfuria asta. Are salată cu maioneză. Știi și tu că nu prea îți permiți așa ceva, — a aruncat Radu, fără măcar să-și ridice ochii de la carnea de pe grătar. Apoi a izbucnit în râs, ca și cum tocmai spusese ceva genial.
La masă eram doisprezece. Terasa de vară a casei noastre, luminile aprinse, farfuriile pline, miros de frigărui și legume coapte. Carnea o pusesem eu la marinat de dimineață, după o rețetă pe care o tot ajustasem aproape trei ani până ajunsese exact cum voiam. Și salata, apropo, tot eu o făcusem.
De șapte ani era la fel. Din prima zi în care Cătălin îl adusese la noi ca să ne cunoaștem, Radu mă măsurase din cap până în picioare, fluierase scurt și spusese: „Ei, Cătăline, văd că ai gusturi serioase la femei cu forme.” Atunci zâmbisem. Îmi spusesem că e o glumă. Grosolană, da, dar totuși glumă.
Cât de rău mă înșelasem.
Eu și Cătălin ne căsătoriserăm cu opt ani în urmă. Eu aveam patruzeci de ani, el treizeci și opt. Pentru amândoi era a doua căsnicie. Cătălin lucra ca inginer într-un birou de proiectare, iar eu, la vremea aceea, deschisesem deja al doilea punct al rețelei mele „Dulcele Casei”. Cofetării. Ale mele. Ridicate de la zero, fără credite și fără să mă împingă nimeni de la spate. Trei ani pusesem înapoi în afacere fiecare leu câștigat. Când ne-am cununat, aveam două cofetării. Acum aveam cinci.
Radu era prietenul lui Cătălin încă din liceu. Crescuseră împreună, făcuseră armata împreună, plecau împreună la pescuit în fiecare toamnă. Pentru Cătălin, Radu era aproape ca un frate. Înțelegeam asta foarte bine. Probabil tocmai de aceea am și tăcut atât de mult.
Cătălin știa. Eu îl rugasem să nu-i spună nimic lui Radu despre firma mea și contractele lui. Nu voiam să amestec prietenia lor cu munca mea. Așa că soțul meu a păstrat tăcerea.
Iar Radu și-a văzut mai departe de „glumițele” lui.
În seara aceea, pe terasă, am pus pe masă ultima farfurie, cea cu legume coapte, și m-am așezat lângă Cătălin. Radu turna deja vin în pahare. Soția lui, Elena, stătea vizavi și se uita în farfurie. Așa făcea mereu când începea încă un spectacol al bărbatului ei: își cobora privirea și se prefăcea că nu aude.
— Mirela, până vine vara ar trebui să mai dai jos măcar câteva kilograme, — a spus Radu, întinzând un pahar cuiva. — Îți mai iei costum de baie? Sau iar te înfășori în eșarfă până la glezne?
Peste masă s-a lăsat o liniște grea. Cineva a tușit stânjenit. Cătălin și-a pus palma pe genunchiul meu. Gestul acela bine cunoscut. „Mai rabdă puțin. Nu o face cu răutate.”
Am ridicat paharul. M-am uitat drept la Radu.
— Radu, tu știi că agenția ta încă nu și-a achitat creditul pentru birou? — am întrebat calm. Fără asprime. Doar ca pe o informație. Știam asta fiindcă Violeta îmi spusese într-o zi, în treacăt, că întârzierea machetelor fusese justificată prin probleme cu chiria.
Zâmbetul lui s-a clătinat o clipă. O singură clipă. După care a râs din nou.
— Și tu de unde știi de biroul meu? — a rotit paharul între degete. — Ți-a scăpat Cătălin ceva? Bravo, frate, ce discret ești.
Cătălin nu a spus nimic.
Am terminat vinul. Radu a schimbat imediat subiectul: fotbal, concediu, mașină. Totul a curs ca de obicei. Iar eu mi-am spus: bine. Nu e prima dată. O să treacă și asta.
Târziu, după ce au plecat toți, stăteam la chiuvetă și spălam vasele. Cătălin a venit în spatele meu și m-a cuprins în brațe.
— Iartă-l. Așa e el.
— Știu foarte bine cum e, — i-am răspuns. — Dar „așa e el” nu e o scuză.
Cătălin m-a sărutat pe ceafă și s-a dus la culcare. Eu am rămas lângă chiuvetă, cu apa fierbinte curgându-mi peste degete, fără să simt nici căldură, nici liniște, nici casă. Simțeam doar oboseală. Șapte ani de aceleași atacuri. Șapte ani de aceleași justificări spuse de Cătălin. Șapte ani de tăceri apăsătoare în jurul aceleiași mese.
După o lună, Radu a sunat. Ne invita la ziua lui. Împlinea patruzeci și doi de ani.
I-am făcut un tort. Poate că a fost o prostie. Dar eu sunt cofetar. Un tort cu trei etaje, acoperit cu glazură de ciocolată și decor de caramel. Șase ore de muncă. Bezeaua separat, crema separat, straturile separat, ornamentele separat. Cântărea aproape patru kilograme.
Cătălin a dus cutia până la mașină cu atâta grijă, de parcă ținea un copil în brațe.
— E superb, — a spus el. — Radu o să rămână mască.
Radu a rămas mască. Doar că nu în felul în care ne imaginam noi.
Erau aproape douăzeci de invitați. Radu închiriase un restaurant pentru toată seara. O masă lungă, fețe de masă imaculate, muzică live. Elena purta o rochie nouă și era tăcută, ca întotdeauna. Radu era în centrul atenției. Bronzat, cu dinții albi, într-o cămașă scumpă, cumpărată parcă anume ca să fie văzută. Îi îmbrățișa pe toți cei care intrau, îi bătea pe bărbați pe umăr, le săruta mâna femeilor. Un om fermecător. Dacă nu ajungeai să-l cunoști mai bine.
Am așezat cutia pe o măsuță separată și am ridicat capacul. Tortul chiar strălucea. Firele subțiri de caramel prindeau frumos lumina lămpilor. Câțiva invitați s-au apropiat și au început să fotografieze.