La a treia ședință am spus situația din partea mea. Și, mai ales, am recunoscut că știam despre conversațiile ei cu alți bărbați. Mă așteptam ca terapeuta să spună că asta e grav, că nu e normal, că trebuie luată o decizie. Bianca stătea lângă mine și plângea frumos — la asta era desăvârșită.
Doamna Ionescu a ascultat, și-a scos ochelarii, i-a șters încet și a spus:
— Domnule Rădulescu, trebuie să înțelegeți că Bianca este o femeie tânără, cu nevoi proprii, pe care dumneavoastră, din păcate, nu le acoperiți întotdeauna. La o diferență de vârstă atât de mare, acest lucru este previzibil. Dumneavoastră munciți mult, sunteți mai în vârstă, aveți ritmuri diferite de viață. Comportamentul ei nu este doar infidelitate, este un strigăt de ajutor. Un semnal că îi lipsesc atenția, contactul emoțional, înțelegerea. Ar fi important să învățați s-o acceptați așa cum este și să lucrați cu dumneavoastră.
— Eu? Să lucrez cu mine? am întrebat.
— Da. Cu gelozia, cu nevoia de control, cu așteptările. O apăsați cu standardele dumneavoastră și ea se sufocă. Caută o ieșire a tensiunii în exterior, prin comunicarea cu alții, ca să nu o verse asupra dumneavoastră. Dacă relația ar fi armonioasă, dacă nevoile ei emoționale ar fi întâmpinate, n-ar simți nevoia să privească în altă parte. De aici și revenirea la alcool. E un comportament de protest.
Bianca dădea din cap și își tampona ochii cu șervețelul. Dădea din cap foarte frumos.
Am făcut toate cele douăsprezece ședințe. Apoi încă zece. Apoi încă niște întâlniri. În total, douăzeci și trei de mii cinci sute de lei în jumătate de an ca să aud că nevasta mea umblă cu alții pentru că eu sunt un soț prost și nu îi ofer destulă atenție.
Când, într-un final, m-am așezat la masă și am început să număr nu sentimente, ci cifre, așa cum eram obișnuit în afaceri, tabloul arăta cam așa.
Renovarea apartamentului — o sută șaizeci de mii de lei. Mașina — șaptezeci și cinci de mii. Întreținerea ei timp de șase ani, dacă aduni restaurante, haine, cursuri, vacanțe, manichiuri, cosmetică și sală — cam patru sute cincizeci de mii. Psihologul — aproape douăzeci și patru de mii. Deja treceam de șapte sute de mii de lei. Și asta fără ce urma la divorț. Pe banii aceia, iartă-mă Doamne, aș fi putut să schimb în fiecare săptămână prietene tinere ca pe cămăși. Câtă dreptate avusese Mihai…
Iar la divorț mă aștepta următoarea frumusețe: Bianca avea drept la jumătate din tot ce se dobândise în timpul căsniciei. Șase ani nu sunt puțini. Avocatul — același al cărui număr mi-l dăduse Mihai ca dar de nuntă — s-a uitat peste acte, apoi s-a uitat la mine și a spus:
— Domnule Rădulescu, o să vă spun ceva neplăcut, dar cinstit. Capul tractor cumpărat în timpul căsătoriei intră la bunuri comune. În acești ani au fost achiziționate trei unități de transport. Plus economiile. Plus renovarea apartamentului. Dacă ea găsește un avocat bun — și îl va găsi — o să mai pierdeți câteva sute de mii. Pregătiți-vă pentru o perioadă grea. V-aș recomanda chiar, înainte de proces, să vă faceți un control la inimă și să luați ceva de liniștire.
Am depus cererea de divorț.
Bianca nu a plâns. Nu m-a implorat. Nu a făcut scene. A zâmbit cu același zâmbet cu care zâmbise în prima zi, în showroom, și a spus:
— Ei, Ghiță, singur ești vinovat. Ți-am dat șanse. Dar n-ai învățat niciodată să fii un soț normal. Nu te supăra, dar ești deja un bătrânel, chiar dacă faci pe tânărul. Îmi pare rău că ți-o spun direct, dar toată viața ai stat cu mâinile pe volan. Ce fel de soț să iasă din tine, sincer?
— Bătrânel, am repetat.
— Da. Eu sunt tânără. Eu vreau să trăiesc. Tu ai numai muncă, muncă, muncă. Totul pentru TIR-uri, nimic pentru mine. Eu încă pot să mă mărit bine și să fac copii. Dar nu cu tine, bineînțeles. Cu tine nici n-am avut de gând.
— Ți-a lipsit vreodată ceva lângă mine?
— Aoleu, începe. Acum o să scoată socotelile. Moș zgârcit și mărunt. De asta nu te poate iubi nimeni, Ghiță. Tu nu ești bărbat, ești ca un cârtițoi din poveste, care numără boabele. Un contabil bătrân, plicticos, cu păr alb și bătături — și pe palme, și pe volanul tău. Iartă-mă, dar așa e.
M-am ridicat în tăcere și am ieșit. Din ziua aceea nu am mai vorbit direct cu ea. Numai prin avocați.
Divorțul a durat patru luni. Ea și-a luat avocată, o femeie ascuțită de la un cabinet care se numea „Dreptul Femeii” și care se ocupa de „protejarea intereselor femeilor la divorț”. În practică, protecția aceasta însemna un lucru simplu: să ia cât se poate de mult de la soț.
Și au luat. Instanța i-a acordat o compensație de o sută patruzeci de mii de lei, plus i-a lăsat Dusterul pe care i-l cumpărasem. Apartamentul a rămas al meu — cumpărat înainte de căsătorie, slavă Domnului. Dar economiile pe care le adunasem în douăzeci de ani s-au subțiat serios. A trebuit să scot bani din firmă, ca să nu vând tehnică și să nu pierd contracte.
În seara aceea, Mihai a venit fără să sune înainte. A adus o sticlă de coniac și două pahare. Am stat în bucătărie, iar el a tăcut mult timp. Apoi a zis: