— Ghiță, nu vin să-ți țin predici. Ești bărbat mare. Înțelegi singur. Dar ești viu, întreg, ai mâini, ai picioare. Firma merge. Nici tu nu ești terminat, chiar dacă fata asta te-a jumulit bine. Ia-o ca pe o ieșire din șanț înainte să se răstoarne camionul.
— Ce ieșire, Mihai? am spus. Aproape șaizeci de ani. Aproape șaizeci și parcă încep de la capăt.
— Nu de la capăt. De la capăt era când aveai douăzeci și cinci și conduceai MAN-ul altuia pe bani puțini. Acum ai douăsprezece TIR-uri, clienți, nume. Ăsta nu e zero. E minus, da. Dar minus nu înseamnă zero. O scoatem la capăt. Sunt aici.
Și chiar a fost. Mi-a trimis două contracte prin cunoștințe, m-a ajutat să renegociez niște credite când plățile m-au strâns de gât. Nu m-a lăsat, nu s-a bucurat de răul meu, nu mi-a spus nici măcar o dată: „Ți-am zis eu.”
După toată povestea asta, multă vreme nu am putut nici să privesc femeile. Ajunsesem să cred că poate Bianca avusese dreptate, că nu-mi mai trebuie nimic, că s-a terminat. Dar nu. Slavă Domnului, Mihai a așteptat momentul potrivit, m-a scos de câteva ori la saună cu niște prietene ale unor cunoscuți, tinere, vesele, fără mari promisiuni. Și am înțeles: încă nu e cazul să mă treacă nimeni la casat, băieți.
Pe Bianca am revăzut-o la jumătate de an după divorț. Întâmplător. În același showroom „AutoMold” din Păcurari, unde oprisem după niște piese. Se întorsese acolo.
Stătea în sală. Nu mai avea douăzeci și cinci, desigur, dar arăta și mai provocator: tocuri, fustă creion, cămașa tot cu un nasture mai jos decât cerea codul vestimentar. Lângă ea era un bărbat de vreo șaizeci de ani, cu burtă, palton scump și ceas Breitling la mână. Ea se apleca spre el, râdea și îi atingea umărul.
— Vă uitați la modelul 540? Foarte bună alegere. Probabil sunteți un om de afaceri serios…
Cuvânt cu cuvânt. Gest cu gest. Același program, pornit pe un „client” nou.
Bărbatul se topea. I se vedea pe față. Aceeași expresie pe care o avusesem eu cu șase ani înainte: „Sunt irezistibil. O frumusețe tânără m-a ales. Ce noroc pe mine.”
Am ieșit din showroom, m-am urcat în mașină și am stat un timp fără să mă mișc.
Apoi am pornit motorul și am plecat spre bază. Acolo mă așteptau trei TIR-uri la revizie și un contract nou cu un abator din Pașcani. Viața nu se terminase. Doar se scumpise cu o lecție îngrozitor de costisitoare.
Bărbaților, țineți minte: dacă voi aveți cincizeci de ani și ea douăzeci și cinci, nu vă grăbiți să credeți că s-a îndrăgostit nebunește exact de sufletul vostru. Foarte des, nu sufletul o interesează, ci posibilitățile voastre. Iar ochii verzi, nopțile frumoase, lacrimile și vorbele dulci nu anulează bunul-simț. Gândiți cu capul. Cu cel de sus. Da, știu, mulți o să spună că am fost un bou cu acte. N-am să contrazic pe nimeni. Aveți dreptate. Dar poate povestea mea îl va opri pe altcineva înainte să plătească același preț.