Se sufoca. De la ce? Din prima zi după nuntă nu mai lucrase. Se trezea aproape de prânz, lua micul dejun, pleca la sala „Atlas” de pe bulevardul Ștefan cel Mare, apoi la mall, la cafenea, la manichiură. Se întorcea acasă spre cină, cu pungi în mâini. Gătea când avea chef. Făcea curat dacă îi venea dispoziția. În dormitor — aproape nimic. O dată pe lună, cum anunțase, și atunci cu expresia unei femei căreia i se scoate o măsea fără anestezie.
Eu îi aduceam flori în fiecare vineri. Trandafiri albi, preferații ei. Știu sigur, fiindcă mai târziu, în aplicația băncii, am găsit șaptesprezece plăți către „Floria, SRL” în numai jumătate de an.
Iar de băut a început din nou. Nu deodată. La început era „un păhărel de vin la restaurant, că e civilizat, Ghiță, nu beau ca la birt, e pentru gust”. Păhărelul a devenit o sticlă acasă. Sticla a devenit două. Eu mă întorceam de la muncă la unsprezece noaptea și o găseam pe canapea, în halat, cu o sticlă goală de Fetească Regală pe masă, telefonul în mână și ochii sticloși. Ce-i spuneam? Bineînțeles:
— Bianca, mi-ai promis.
Iar ea răspundea:
— Eu nu beau. E vin. Vinul nu e alcool, Ghiță, e cultură. În Italia se bea ca apa. Ai înțelege și tu dacă ai avea puțin rafinament.
După o vreme am început să dormim în camere separate. Nu mai puteam să mă așez lângă ea și să mă trezesc în mirosul acela greu de alcool.
Apoi a venit noaptea cu cursa.
M-au sunat la două dimineața. Unul dintre șoferi, Sorin Cornea, rămăsese cu TIR-ul în drum, pe DN2, lângă Târgu Frumos, la vreo patruzeci de kilometri de Iași. Remorcă frigorifică plină cu carne congelată, contractul ardea. M-am îmbrăcat și am plecat.
Mergeam prin orașul gol, am luat-o spre ieșire, prin Păcurari, și la un semafor am văzut Dusterul alb. Numărul Biancăi îl știam pe dinafară. Două dimineața. Mașina stătea lângă un bloc pe care nu-l cunoșteam, într-o curte unde nu avusesem niciodată treabă.
Am trecut mai departe. Mi-am spus că întâi rezolv camionul. Toată noaptea am tras cu Sorin: curea de alternator schimbată pe marginea drumului, frig, noroi, întuneric. Spre dimineață am dus marfa până la depozit.
M-am întors acasă la șapte. Bianca dormea. Dusterul era la locul lui obișnuit din parcare, ca și cum nu se întâmplase nimic.
— Ai ieșit undeva aseară? am întrebat la micul dejun. Liniștit, de parcă vorbeam despre vreme.
— Nu, a zis ea fără să ridice ochii din telefon. Am stat acasă toată seara. M-am uitat la un serial și m-am culcat devreme.
Niciun mușchi nu i-a tresărit. Nicio geană. Așa mint oamenii care fac asta mereu — ușor, firesc, aproape automat.
Nu m-am certat. Am început să verific.
Am deschis aplicația băncii. Nu contul meu principal, ci cardul comun pe care i-l făcusem „pentru casă”. În ultimele șase luni: paisprezece plăți la restaurante unde noi doi nu fuseserăm niciodată. Nouă plăți în baruri. Trei cumpărături la Sephora, parfumuri scumpe. Suma totală, aproape douăzeci de mii de lei. De pe cardul „pentru gospodărie”.
Apoi, într-o noapte, când Bianca iar băuse peste măsură și adormise pe canapea, telefonul ei a vibrat. Ecranul nu era blocat. Mesaj: „Bia, poți mâine? La unu, ca de obicei. Te aștept.” Expeditorul — „Radu”.
Nu am deschis conversația. M-am uitat doar la lista de chaturi.
Radu. Cătălin. Dănuț dulce. Andrei. Ionuț rest. Vlad fostul.
Vlad. Același Vlad din showroom. Cel care fusese, chipurile, „fostul”. Cel de care se „despărțise cu o zi” înainte să mă cunoască. Ultimul mesaj către el era de ieri.
Am închis telefonul și l-am pus exact cum îl găsisem, cu ecranul în jos.
Apoi m-am așezat în bucătărie și mi-am turnat ceai. Mâinile nu-mi tremurau. Nimic nu tremura. Înăuntru era doar gol. Un gol greu, de beton, ca o hală uriașă fără niciun utilaj în ea.
Dimineață l-am sunat pe Mihai.
— Ei, a spus el. Atât. Un singur „ei”. Ca un om care a așteptat șase ani telefonul acesta și totuși nu și-ar fi dorit să vină.
— Ai avut dreptate, i-am spus.
— Ghiță, nu mă încălzește cu nimic dreptatea asta. Trecem la treabă. Ți-am dat numărul avocatului. Ai păstrat cadoul de nuntă?
— L-am păstrat.
— Sună azi. Acum. Nu mâine, nu peste o săptămână. Cu cât tragi mai mult, cu atât o să te coste mai scump.
Dar nu am sunat.
Fiindcă Bianca a simțit că ceva în mine se schimbase, că privirea mea nu mai era aceeași și tăcerea mea cântărea altfel. Și, dintr-odată, s-a făcut iar femeia blândă. Atentă. A pregătit cina. A îmbrăcat rochia aceea. A venit la mine și m-a luat în brațe.
— Ghiță, de ce ești așa posomorât? Știi, m-am gândit. Căsnicia noastră clar a intrat într-o criză. Mă uit la tine și mă doare sufletul. Tu nici nu ai voie să te consumi, ai vârstă, tensiune. Te rog, nu te enerva, doar ascultă-mă. Hai să mergem la un psiholog? La serviciul unei prietene, Dana, este o terapeută de familie extraordinară. Toți spun că salvează căsnicii.
— Hai, am zis. De ce, nici eu nu știu. Probabil era ultima încercare de a crede.
Psihologul se numea doamna Anca Ionescu. Cabinet pe strada Lăpușneanu, diplomă în ramă pe perete, o plantă prăfuită pe pervaz. Douăsprezece ședințe a câte două sute cincizeci de lei — trei mii de lei. Apoi suma a crescut mult.