— Sunt aici, a spus el înfundat. Ghiță, zi-mi că glumești.
— Nu glumesc. Am depus deja actele.
— Gheorghe. Fratele meu. Eu ți-am spus. Ți-am spus limpede. Te distrezi, dar nu te însori. Ea are douăzeci și cinci, tu cincizeci. Îi poți fi tată. Ce nuntă? Pune-ți mintea la loc până nu e prea târziu.
— Mihai, s-a lăsat de băut pentru mine. E altfel. Tu n-o cunoști.
— S-a lăsat de băut pentru tine, a repetat el rar. Ghiță, ești un cerb frumos, dar tot cerb ești. Nu s-a lăsat. Oamenii ăștia nu devin foști peste noapte. Se ține o vreme. Poate s-a speriat, poate rabdă până la nuntă. După aia se umple iar, numai că o să fie nevasta legală, cu drepturi, cu adresă în apartamentul tău și cu pretenții la jumătate din ce muncești în fiecare zi.
— Eu credeam că o să mă feliciți, iar tu iar începi. Pe bune, ești un bătrân cârcotaș.
— Cârcotaș? Ghiță, îți vorbesc ca prieten, nu ca invidios. Tu nu-i trebuiești ca bărbat. Îi trebuiești ca portofel. Un portofel cu picioare care se mai și străduiește în pat. Crezi că ești singurul arătos și cu bani la cincizeci? În showroomul ăla vede zilnic bărbați cu mașini scumpe, firme și conturi. Doar că tu ai mușcat mai adânc decât ceilalți, iar ea a tras firul.
— Gata, Mihai. Mi-ai stricat toată bucuria. Ajunge. Am hotărât, actele sunt depuse.
El a oftat greu, ca oamenii care pricep că nu mai are rost să-i explici motorului să nu bată.
— Bine, Ghiță. Bine. Vin la nuntă. Dar cadoul o să fie pentru tine, nu pentru ea. Îți aduc numărul unui avocat bun. Pune-l bine și nu-l pierde.
Atunci m-am supărat. Nu trebuia.
Nunta am făcut-o la restaurantul „Hanul Domnesc”: invitați, muzică live, fotograf adus de la București. Bianca, în rochie albă, arăta ca o copertă lucioasă de revistă. Bărbații de la mese se uitau la mine cu invidie, o invidie aproape palpabilă. Și îmi plăcea. Doamne, cât îmi plăcea.
După ce s-au risipit invitații, am dus-o pe Bianca la un complex de vacanță de la Colibița. Luasem cea mai bună cabană de pe malul lacului: șemineu, jacuzzi, ferestre mari spre pădure. Pentru o săptămână. Voiam să fie ca în filme.
Am urcat în cameră. Lumânări, șampanie fără alcool, fiindcă ea nu mai bea. Am cuprins-o de talie și am început să-i desfac rochia.
Atunci s-a desprins din brațele mele.
— Ghiță, stai puțin. Trebuie să-ți spun ceva.
— Ce s-a întâmplat?
S-a așezat pe marginea patului. Picioarele lipite, mâinile pe genunchi, ochii în podea. Glasul era drept, aproape administrativ.
— De fapt, eu nu iubesc asta așa des. Și, sincer, pot trăi foarte bine fără.
La început nu am priceput. Am crezut că e o glumă, o scenă de noapte a nunții, ceva.
— Cum adică?
— Adică exact cum spun. Mie îmi e neplăcut. Mi-a fost întotdeauna. Am suportat pentru că știam că ție îți place. Dar acum suntem soț și soție și vreau să fim sinceri. Pentru mine ajunge o dată pe lună.
Stăteam în mijlocul cabanei pentru care plătisem o sumă rușinoasă pe noapte, cu cămașa desfăcută, cu paharul de șampanie în mână, și mă uitam la femeia care opt luni se lipise de mine în fiecare zi — în fiecare zi! — iar acum, la câteva ore după cununie, îmi spunea calm că totul fusese „neplăcut”.
— Stai, am zis. Vrei să spui că opt luni te-ai prefăcut?
— Nu m-am prefăcut. M-am străduit. Pentru tine.
— Bianca, asta se numește minciună. Ai așteptat să semnăm actele și mi-ai servit asta în noaptea nunții. De ce?
— Pentru că acum suntem familie, Ghiță! Iar într-o familie trebuie să fim sinceri! Sau tu te-ai însurat cu mine doar ca să ai acces la un corp tânăr? Asta, apropo, e urât și jignitor. Deci eu pentru tine sunt doar o jucărie? Vai, Ghiță, nu m-aș fi așteptat la așa ceva de la tine.
Așa se făcea jocul. Înțelegeți? Cu o clipă înainte recunoscuse că m-a dus de nas opt luni, iar după jumătate de minut eu eram vinovatul. Eu eram murdar, eu mă gândeam doar la una, eu rănisem tânăra soție nevinovată.
Ce ar fi trebuit să fac? Dimineață să merg la avocat. Să cer anularea căsătoriei. Sau măcar divorțul, înainte să se împletească toate și să ajungem să împărțim ceva.
Dar ce am făcut? Am rămas. Pentru că, o spun cinstit, mi-a fost rușine. Rușine de invitați, de fiul meu, de Mihai, care îmi spusese limpede că sunt un cerb cu coarne mari. Să divorțez la o zi după nuntă însemna să recunosc că fusesem păcălit ca ultimul fraier. Iar Gheorghe Rădulescu nu era fraier. Gheorghe Rădulescu era om de afaceri, proprietar de douăsprezece TIR-uri, bărbat cu nevastă tânără. Nu fraier!
Fraier, Gheorghe. Cât se poate de adevărat.
Până la urmă am trăit împreună șase ani. Șase ani lungi.
Bianca s-a instalat în apartamentul meu cum își face cucul loc în cuibul altuia. Încet, moale, strat după strat. Mai întâi renovarea: „Ghiță, nu se poate să trăim cu tapetul ăsta de pe vremea telefoanelor cu clapetă, e jenant.” Apoi mașina: „Iubi, mi-e greu cu taxiuri și tramvaie, ia-mi măcar ceva mic, un Duster, de exemplu.” Pe urmă cursurile: „Ghiță, vreau să fac machiaj profesional, e investiție în viitorul meu.” Apoi plecările: „Hai în Italia, Ghiță, simt că mă sufoc, am nevoie să schimb aerul.”