— Toate sunt „ceva” cât le plătești cina, a mormăit el. Eu nu-mi fac filme: chem, plătesc, mă simt bine. Și toată lumea pleacă mulțumită. Fă și tu la fel. Scoate-o în oraș, du-o undeva frumos, arată-i viață bună. Dar ține minte un lucru. A ridicat cleștele spre mine ca pe un indicator. Te distrezi, da. Dar să nu-ți treacă prin cap s-o iei de nevastă. Îi poți fi tată, Ghiță. Fetele astea stau lângă bărbați ca noi pentru bomboana frumoasă, nu pentru iubirea din romane. Eu îmi iubesc prietenele? Nu. Ele mă iubesc pe mine? Nici atât. Dar nimeni nu se plânge. Așa că bucură-te, dar nu face prostii, oricât ți s-ar învârti capul.
— Lasă, mă, ce nuntă? i-am spus. Nu sunt copil.
— Atunci e bine. Hai să bem pentru tinerețe și pentru fete care știu ce vor!
Am băut. Numai că el nu știa atunci — și nici eu nu înțelegeam — că deja eram pierdut.
Primul semn urât a apărut după o săptămână. Am trecut s-o iau pe Bianca de la program, că mă rugase s-o duc acasă și zisese că mașina ei e în service. Am așteptat lângă showroom și am văzut-o ieșind cu un bărbat. Avea cam treizeci de ani, geacă sport, mers sigur. Îi spunea ceva, ea râdea, el a prins-o ușor de cot. Ea s-a tras, dar nu imediat, ci abia după o secundă, când mi-a văzut Land Cruiser-ul.
S-a urcat lângă mine și m-a sărutat pe obraz.
— Cine era? am întrebat.
— A, Vlad. Fostul. Ne-am despărțit chiar cu o zi înainte să te cunosc pe tine. El nu prea acceptă, dar i-am explicat. Acum ești doar tu. Cu noi e serios, iubi. Nu te agita.
Cu o zi înainte. Exact. Sigur.
Un om cu mintea întreagă, în locul meu, s-ar fi întrebat atunci: știe și Vlad că e fost? Sau în capul lui povestea arată altfel? Eu nu m-am întrebat nimic. Pentru că Bianca și-a pus palma pe genunchiul meu, m-a privit cu ochii aceia verzi și a șoptit:
— Hai la tine. Toată ziua mi-a fost dor de tăticul meu.
Și am plecat.
Bărbaților, o spun direct: femeia aceea, în dormitor, era ca o furtună scăpată din munți. În cincizeci de ani văzusem destule, dar așa ceva nu mi se mai întâmplase. În fiecare zi. Ea începea. Ea propunea. Ea inventa lucruri pentru care nici nume nu aveam. Mă simțeam nu ca la douăzeci de ani, ci mai bine decât atunci, fiindcă la douăzeci n-aveam nici bani, nici siguranță, nici sentimentul că pot conduce lumea. Și eu, om matur, am tras concluzia cea mai prostească: că asta se întâmpla pentru că eram eu irezistibil, copt, puternic, de succes.
Nu, Gheorghe. Se întâmpla pentru că erai bou.
Al doilea semnal a venit după două luni.
Am sunat-o într-o vineri seara. Nu mi-a răspuns. M-a sunat ea după aproape o oră. Vocea îi era moale, împrăștiată, iar cuvintele i se lungeau ca mierea încălzită.
— Iubiii… bunăăă… de ce mă suni așa? Suntem aici cu fetele, e ziua Oanei, sărbătorim…
Era beată. Și nu puțin.
M-am dus. „Ziua Oanei” se ținea în doi: Bianca și o sticlă de vermut dulce. Nicio Oana, nicio fată, nimeni. Bianca stătea pe jos, pe holul garsonierei ei, cu rimelul curs, cu dresurile rupte în genunchi, chicotind prostește și încercând să se ridice fără să poată.
— Vai, iubi, de ce-ai venit? Ți-am zis că sunt bine! Doar m-am relaxaaat un pic. M-au terminat la serviciu.
— Un pic? Ai băut singură aproape o sticlă. Te-ai văzut cum arăți?
— Și ceee? N-am voie? Sunt femeie mare. Am douăzeci și cinci de ani, dacă vreau beau. Dacă nu-ți place, nu te uita. Ce, ai venit să mă educi?
Dimineața, în fața mea era alt om. Palidă, tăcută, vinovată. Frământa marginea tricoului meu și avea ochii umezi.
— Ghiță, trebuie să-ți spun ceva. Ce ai văzut aseară… nu e o întâmplare. Eu… eu beau. Serios. Și de mult. De pe la șaisprezece ani. Mi-e rușine, dar vreau să fiu sinceră cu tine.
— De la șaisprezece?
— Așa s-a nimerit… Tata bea. Mama la fel. Am crescut în asta, apoi m-am prins și eu. Dar pot să mă las! Chiar pot! Pentru tine. Pentru noi. Vreau să fiu normală, pe bune. Doar că am nevoie lângă mine de un bărbat puternic, care să mă ajute. Tu mă ajuți, nu? O să fii cu mine?
Și a început să plângă. Frumos. Fără urlete, fără isterie. Doar lacrimi pe obraji, bărbia tremurând și privirea aceea de jos în sus, ca un pui de pisică aruncat în ploaie.
Ce trebuia să facă un bărbat zdravăn la cap? Să-i cheme un taxi și să spună: „Tratează-te, ridică-te, după aceea mai vorbim.” Ce am făcut eu? Am luat-o în brațe, am strâns-o la piept și i-am zis:
— Sigur că te ajut. O să scapi de obiceiul ăsta și o să fim împreună. Îți promit.
Și ea „s-a lăsat”. Așa, brusc. Nici pahar, nici gură. O lună, a doua, a treia — trează, blândă, atentă. Am crezut. Eu, omul care douăzeci de ani se învârtise prin transporturi și văzuse viața pe toate fețele, am crezut că o fată care bea de la șaisprezece ani renunță pentru totdeauna doar fiindcă m-a întâlnit pe mine.
După opt luni de relație am cerut-o de soție.
Lui Mihai i-am spus abia după ce depuseserăm actele la Starea Civilă. L-am sunat ca un adolescent, cu o bucurie caraghioasă în glas:
— Mihai, mă însor!
În telefon s-a lăsat liniște. Lungă, grea. Pentru o clipă am crezut că s-a întrerupt legătura.
— Mihai? Alo?