După întâlnirea aceea, n-am mai putut să o privesc pe Ioana ca pe o persoană pe care trebuia să o verific. Senzația aceasta se topea treptat și îi făcea loc altui lucru, mai greu de controlat: interes fără scutul meu obișnuit, atenție fără calcul.
Am început să observ lucruri cărora înainte nu le dădeam importanță. Felul în care asculta fără să întrerupă. Felul în care nu încerca să umple fiecare pauză cu vorbe. Felul în care nu cântărea fiecare frază prin prisma vreunui avantaj.
Iar asta mă scotea din echilibrul meu obișnuit mai mult decât orice bănuială.
Într-o seară, m-am pomenit povestindu-i despre mine mai mult decât intenționasem. Despre afacere, despre oboseala continuă, despre golul care se poate instala în tine chiar și atunci când, văzut din afară, ai tot ce ți-ai putea dori.
Ea m-a ascultat fără grabă. Nu s-a apucat să mă analizeze, nu mi-a dat sfaturi rapide, nu a tras concluzii.
— Ai construit multe, a spus după o scurtă pauză. Dar parcă ai lăsat prea puțin loc pentru tine.
Gândul nu era nou pentru mine. Dar pentru prima dată nu suna ca o acuzație, ci ca o constatare calmă.
Încetul cu încetul, întâlnirile noastre au devenit mai dese. Fără pași brusci, fără promisiuni mari. Doar doi oameni care ajungeau, tot mai des, în același timp și în același loc.
Și cu cât treceau zilele, cu atât vedeam mai limpede: primul meu „test” nu îmi dăduse rezultatul pe care îl așteptasem.
Dimpotrivă, îmi destrămase chiar ideea cu care plecasem spre acea întâlnire.
Într-o zi, m-am întors iar la gândul de la care pornise totul: oamenii se apropie adesea nu de omul din fața lor, ci de ceea ce poate el să ofere.
Numai că, lângă această convingere, apăruse acum o înțelegere mult mai incomodă: uneori neîncrederea vorbește mai puțin despre cei din jur și mai mult despre cel care nu mai știe să aibă încredere.
Să accept asta a fost mai greu decât orice rezultat posibil al primei noastre întâlniri.
Au mai trecut câteva săptămâni și am observat un lucru ciudat: așteptarea unei capcane nu dispăruse dintr-odată, dar nu mai conducea totul. Înainte îi priveam pe oameni aproape ca pe niște tranzacții, calculam riscuri și posibile câștiguri. Acum, mecanismul acesta se bloca tot mai des, ca un instrument care nu mai era potrivit pentru ceea ce aveam în față.
Eu și Ioana continuam să ne vedem fără etichete oficiale. Nu discutam statutul relației, nu ne făceam promisiuni sonore, iar în asta exista o liniște neobișnuită. Ea nu grăbea nimic. Nici eu încercam să nu grăbesc, deși uneori simțeam în mine impulsul de a accelera, de a fixa lucrurile, de a ști, în sfârșit, ce era între noi.
Într-o seară, am invitat-o să luăm cina în oraș. Nu pentru vreun test, nu ca parte a unui experiment, ci pur și simplu pentru că îmi doream să petrec seara altfel.
Ioana a ales un fel de mâncare simplu. Nu cel mai scump, dar nici cel mai ieftin ales „ca să dea bine”. Pur și simplu ceea ce îi făcea poftă. Iar în momentul acela m-am gândit din nou că naturalețea ei continua să mi se pară ceva neobișnuit.
La început, discuția a fost ușoară. Serviciu, întâmplări mărunte, observații amuzante din viața de zi cu zi. Apoi, încet, a coborât iar spre lucruri mai adânci.
— Încă îi mai testezi pe oameni? m-a întrebat ea pe neașteptate, fără să-și ridice privirea din ceașcă.
În vocea ei nu era acuzație.
Am tăcut o secundă.
— Nu ca înainte.
A încuviințat ușor, de parcă răspunsul era suficient.
— Dar de ce ai făcut asta?
Am privit pe fereastră. Răspunsul era mai simplu și mai neplăcut decât mi-ar fi plăcut să recunosc.
— Ca să nu mă mai înșel.
Ioana și-a înclinat puțin capul.
— Dar nu pe oameni îi verificai, de fapt. Verificai dacă tu mai poți avea încredere în cineva.
Fraza aceea m-a lovit mai tare decât mă așteptasem.
Nu am știut imediat ce se putea răspunde la așa ceva.
După cină, în seara aceea, am mers mult pe jos. Orașul era cald, liniștit, fără zgomote tăioase și fără agitație. Cu cât înaintam mai mult, cu atât simțeam mai clar că vechea mea prudență își pierdea puterea.
Dar nu dispărea complet.
Uneori mă surprindeam ascultând prea atent, căutând nepotriviri, măsurând reacții. Apoi mă enervam pe mine însumi fiindcă făceam asta.
Ioana, cred, observa aproape tot, dar rareori spunea lucrurile direct. Doar o dată mi-a zis:
— Tu parcă aștepți mereu să fii dezamăgit. Chiar și când totul e bine.
Nu am contrazis-o.
Pentru că nu aveam ce să contrazic.
Între timp, afacerea mergea mai departe în ritmul ei obișnuit. Întâlniri, contracte, extinderi, sarcini noi. Dar tot mai des observam cât de mecanic făceam toate acestea. Ca și cum o parte din mine lucra, iar o alta trăia separat și nu participa.
Iar asta a început să mă obosească altfel, nu în trup, ci pe dinăuntru.
Într-o seară am rămas la birou aproape până la miezul nopții. Toți plecaseră de mult, iar liniștea din încăpere devenise prea densă. Stăteam la masă și mă uitam în documente fără să pricep ce scria în ele.