Și, deodată, am înțeles că nu mă gândeam nici la contract, nici la bani, nici la planuri. Mă gândeam la motivul pentru care îmi era atât de liniște lângă o femeie pe care, la început, vrusesem doar să o pun la încercare.
Nu aveam niciun răspuns.
După câteva zile, Ioana mi-a propus să ieșim undeva în afara orașului. Fără program, fără scop, fără traseu stabilit. Doar să plecăm puțin din decorul obișnuit.
Ne-am așezat pe malul unui mic luciu de apă. Apa era aproape nemișcată și oglindea cerul atât de drept, de parcă nu exista în ea nicio deformare.
— Ești mai calm, a spus ea.
Am zâmbit ironic.
— Sau doar am încetat să încerc să țin totul sub control.
— Și nu e același lucru?
M-am gândit câteva secunde.
— Înainte credeam că da.
Ea s-a uitat spre apă și a adăugat încet:
— Uneori controlul e doar frica învățată să se ascundă bine.
Cuvintele nu au sunat ca o sentință. Mai degrabă ca un gând liniștit, pe care mi l-a lăsat alături fără să mă împingă spre nimic.
Nu i-am răspuns pe loc.
Și tocmai atunci, pentru prima dată, am avut senzația limpede că lângă mine se afla un om care nu încerca să mă schimbe, nu mă judeca, nu mă folosea și nu aștepta de la mine un anumit rezultat.
Era doar acolo.
Iar asta s-a dovedit mai greu de înțeles decât orice test.
Mai târziu, când ne întorceam spre casă, mi-am dat seama brusc că nu mai puteam spune exact când începuseră toate să se schimbe.
Nu existase o ruptură bruscă, nici un eveniment pe care să-l pot numi punctul decisiv.
Fusese doar o deplasare lentă înăuntru, ca și cum vechiul meu sprijin se mutase treptat în alt loc.
Nu mă mai gândeam la prima noastră întâlnire ca la un experiment. Încetase să fie o verificare și devenise începutul unui lucru căruia, atunci, nu știam încă să-i dau nume.
Și cel mai straniu era că nu mai simțeam nevoia să caut dovezi pentru vechile mele teorii despre oameni.
Pentru că, pentru prima dată, în mine apăruse un alt gând: poate că problema nu fusese niciodată doar la ei.