— Da… chiar este.
Ne-am așezat pe o bancă. Ioana ținea paharul de cafea cu ambele mâini, de parcă se încălzea nu doar de la băutura fierbinte. Nu vedeam în ea iritare, comparație, reproș ascuns sau presiune.
Eu încă așteptam să se întâmple ceva care să rupă liniștea aceea ciudată.
Dar minutele treceau, iar nimic nu se schimba.
Ioana mi-a povestit că după unele ture rămânea cu o oboseală greu de explicat doar prin efort fizic. O ascultam și, fără să-mi dau seama, am observat că vorbeam și eu mai sincer decât obișnuiam să o fac.
Am pomenit în treacăt de afacerea mea, fără să intru în detalii. Ea nu s-a luminat brusc, așa cum văzusem de atâtea ori la altele.
— Important e să simți că ți-e bine cu ceea ce faci, a spus simplu.
Nu știu de ce, dar tocmai acea frază m-a atins mai adânc decât m-aș fi așteptat.
Când s-a întunecat de-a binelea, am pornit încet spre ieșirea din parc. Discuția continua, dar devenise mai joasă, mai domoală.
Eu încă încercam să prind acel moment care trebuia, în mintea mea, să confirme că „testul” avusese rost. Dar un asemenea moment nu a venit.
Abia înainte să plece, Ioana s-a oprit și m-a privit atent.
— Astăzi ai fost cam ciudat, a spus ea cu un zâmbet blând.
— În ce fel?
— Pari închis, dar în același timp pari adevărat.
S-a întors și a plecat, fără să mai aștepte răspunsul meu.
Eu am rămas în dreptul ieșirii din parc cu senzația că lucrurile ar fi trebuit să se desfășoare cu totul altfel.
Multă vreme n-am reușit să mă mișc din loc. Parcă așteptam ca Ioana să revină sau măcar să întoarcă privirea. Dar ea s-a pierdut liniștit în mulțimea de seară, ca și cum între noi nu se întâmplase nimic ieșit din comun. Tocmai liniștea asta mă tulbura mai puternic decât ar fi făcut-o un refuz.
Am condus spre casă în tăcere deplină. Muzica pe care, de obicei, o porneam din reflex mi se părea de prisos, chiar deranjantă. Drumul cunoscut îmi apărea altfel, nu ca traseul obișnuit, ci ca o fâșie lungă de gânduri de care nu puteam scăpa.
Pentru prima dată după multă vreme, aproape că nu m-am gândit la muncă. În mod normal, afacerea îmi ocupa tot spațiul din minte: telefoane, contracte, planuri noi, extinderi. Acum toate se retrăseseră undeva în fundal, lăsând loc unei întâlniri care trebuia să fie doar o verificare și devenise ceva ce nu știam să numesc.
În noaptea aceea am dormit foarte puțin.
Îmi reveneau mereu în minte cuvintele ei, gesturile ei, vocea, privirea. Nu simțisem la ea falsitate, nici dorința de a fi plăcută cu orice preț, nici calcul. Și tocmai asta mă încorda. Așteptasem un rezultat cunoscut, comod, ușor de așezat în teoria mea. Voiam confirmarea că aveam dreptate. Primisem însă ceva care nu se potrivea deloc cu ceea ce credeam.
Dimineața m-am surprins luând telefonul ca să-i scriu. Apoi l-am pus imediat deoparte. După câteva minute l-am luat iar. Și iar l-am lăsat.
Până și mie mi se părea ridicol.
Pe la prânz, am trimis totuși un mesaj scurt:
„Ai ajuns bine acasă?”
Răspunsul nu a venit imediat.
„Da. Mulțumesc pentru seară”.
Fără emoții în plus. Fără întrebări. Fără să încerce să forțeze continuarea.
Am privit ecranul mai mult decât era nevoie.
Până atunci, lucrurile îmi păreau simple: ori interes, ori profit; ori sinceritate, ori joc. Dar schema aceea nu mai funcționa cu aceeași siguranță.
După câteva zile, i-am propus totuși Ioanei să ne vedem din nou.
De data aceasta, fără poveste inventată și fără mască. I-am scris doar:
„Dacă nu te deranjează, mi-ar plăcea să ne mai vedem o dată”.
Răspunsul ei a fost, din nou, liniștit:
„Bine. Dar fără grabă”.
Ne-am întâlnit lângă un lac mic, la marginea orașului. Eu am venit cu mașina, însă nu am făcut niciun gest prin care să atrag atenția asupra acestui lucru. Ea a sosit pe jos, la fel de simplă și firească precum fusese prima dată, fără dorința de a demonstra ceva.
Ne-am așezat pe o bancă de lemn și am privit apa. La început, conversația s-a legat greu. Între noi părea să fi rămas ceva nerostit, dar acel „ceva” nu cerea neapărat explicații pe loc.
Eu am fost cel care s-a întors la subiect.
— Atunci mi-ai spus că sunt ciudat.
Ea a zâmbit ușor.
— Da, ți-am spus.
— De ce?
Ioana a tăcut câteva clipe, cu ochii la suprafața netedă a apei.
— Pentru că pari mereu pregătit ca oamenii să arate, până la urmă, ceva urât.
Cuvintele au nimerit prea exact.
Nu am găsit imediat niciun răspuns.
Ea nu a insistat, nu a împins discuția mai departe, nu mi-a cerut confesiuni. Doar a lăsat lângă noi un loc pentru tăcere.
Și, pentru prima dată după mult timp, am înțeles că tăcerea alături de cineva nu trebuie să fie apăsătoare. Poate fi și liniștită.
— Probabil se întâmplă asta, am spus într-un târziu. Când te înșeli de prea multe ori.
A dat din cap ca și cum înțelegea, dar fără să pară că vrea să se certe cu mine sau să mă scuze.
— Poate atunci ar trebui să nu mai aștepți răul dinainte?
Întrebarea ei fusese rostită foarte simplu. Fără morală, fără presiune. Dar în mine a rămas mult mai mult decât conversația în sine.