«A vrut să afle dacă tânăra din fața lui era sinceră și s-a dat drept un bărbat fără bani. Nu a invitat-o la restaurant, ci la o plimbare într-un parc obișnuit. Numai că, la sfârșitul serii, ea i-a arătat o față pe care el nu se așteptase să o vadă»
Pe la treizeci de ani, viața mea arăta, privită din exterior, ca una reușită. Aveam o afacere proprie în domeniul service-urilor auto, o casă încăpătoare la marginea orașului, un SUV bun și venituri care îmi permiteau să nu mă uit mereu la fiecare leu. Pentru cei din jur, imaginea era aproape perfectă. Numai că înăuntru rămânea un gol pe care nu reușeam să-l acopăr, mai ales când venea vorba despre viața personală.
Se repeta mereu același scenariu. De îndată ce femeile aflau că nu stăteau de vorbă cu un bărbat oarecare, ci cu cineva care avea bani, ceva în atitudinea lor se schimba. Discuțiile deveneau mai măsurate, zâmbetele mai calculate, iar printre cuvinte apăreau tot felul de aluzii. Nu mai eram văzut ca un om cu obiceiurile, temerile, pasiunile și slăbiciunile lui. Pentru multe dintre ele, nu mai eram Andrei. Eram o ocazie convenabilă.
La început, toate acestea m-au obosit. Apoi au început să mă irite. Iar după o vreme, m-am trezit tot mai des întrebându-mă dacă sinceritatea mai există sau dacă totul, în jur, se așază până la urmă pe interes.
În perioada aceea am cunoscut-o pe Ioana pe internet. Profilul ei mi-a atras atenția fără să înțeleg imediat de ce. Avea fotografii simple, fără lux afișat, câteva descrieri scurte și niște formulări ușor stângace, dar calde. Lucra ca asistentă medicală și scria de parcă nu încerca să pară mai strălucitoare decât era.
Am vorbit cam o săptămână. Totul curgea firesc, fără presiune, fără întrebări despre bani, fără încercări de a afla ce poziție aveam sau ce puteam oferi. Când discuția a ajuns, încet, la ideea unei întâlniri, mi-a venit brusc gândul să fac un mic experiment.
I-am propus să ne vedem într-un parc. Fără mașină, fără cină scumpă, fără decorul acela frumos și previzibil al unei prime întâlniri aranjate.
„Mașina e acum în service, iar cu banii nu stau prea bine. Mi-a întârziat salariul”, i-am scris, apoi am așteptat să văd ce va răspunde.
De obicei, după o asemenea frază, interesul femeilor se stingea repede. Răspunsul Ioanei a venit însă simplu, fără ezitare:
„Nu-i nicio problemă. O plimbare e chiar mai plăcută”.
Atunci mi-am spus că voi duce testul până la capăt.
Am scos din dulap o geacă veche, pe care nu o mai purtasem din anii de facultate. Mi-am pus o pereche de blugi simpli și niște adidași uzați. Ceasul scump l-am lăsat acasă și l-am înlocuit cu o brățară ieftină. În buzunar am pus puțini bani, doar cât să nu par complet lipsit de orice posibilitate.
În ziua întâlnirii am ajuns în parc mai devreme. M-am așezat pe o bancă și, spre surprinderea mea, am simțit o neliniște pe care nu o mai avusesem de mult înaintea unei întâlniri.
Ioana a apărut exact la ora stabilită. Nu purta machiaj strident, nu părea că se chinuise să impresioneze, avea un pardesiu simplu, privirea deschisă și un zâmbet abia schițat, dar sincer.
— Bună. Tu ești Andrei? a întrebat ea.
— Da. Iartă-mă că a ieșit totul atât de… modest. Nu trec chiar prin cea mai bună perioadă.
În sinea mea, eram deja pregătit pentru reacția cunoscută: stânjeneală, dezamăgire, răceală. Dar Ioana doar a ridicat ușor din umeri, liniștită.
— E în regulă. Important e că ne-am întâlnit. Mergem?
Am pornit pe alee. Conversația a început neașteptat de ușor. Nu exista în ea nici urmă de importanță prefăcută, nici dorința de a părea altcineva, nici încercarea de a mă impresiona. Am vorbit despre copilărie, despre cărți, despre amintiri apărute întâmplător și despre felul în care, uneori, ploaia poate liniști mai bine decât orice melodie.
Nu m-a întrebat ce câștig, nu a insistat asupra muncii mele, nu a încercat să-și dea seama cât de „promițător” eram. Atenția ei era îndreptată spre cu totul altceva: spre gândurile mele, reacțiile mele, tonul vocii mele, felul în care priveam lucrurile.
Pe nesimțite, rolul pe care mi-l construisem a început să se destrame. Cu fiecare pas, îmi era tot mai ușor să fiu pur și simplu eu.
La un moment dat, am uitat aproape complet de ce porniseră toate acestea.
Timpul a trecut fără să-l simțim. Spre seară s-a lăsat răcoarea, iar foamea ne-a amintit amândurora că trecuseră câteva ore. Nu departe era o gheretă mică, de unde se vindeau cafea și mâncare de stradă.
— Vrei să luăm ceva? am întrebat-o. Doar că fără restaurante. Sincer, acum nu-mi permit.
Am scos banii intenționat stângaci, ca și cum aș fi numărat ultimele bancnote și monede.
— Două cafele și o shaorma. O împărțim, i-am spus vânzătorului.
O priveam pe furiș pe Ioana, așteptând măcar o umbră de nemulțumire. În minte îmi apăreau deja variantele familiare: va deveni rece, se va simți dezamăgită, va găsi un pretext să plece.
Dar ea stătea lângă mine, calmă, uitându-se la oamenii care treceau prin lumina de seară.
— E o seară frumoasă, nu-i așa? a spus încet.
Pentru o clipă, m-am pierdut.