Am coborât cutiile cu vase și electrocasnice, le-am încărcat în dubă și le-am dus într-un box încălzit, închiriat într-un depozit de self-storage. Bunurile mele erau, în sfârșit, în siguranță.
Seara am mâncat la restaurant și m-am întors acasă. M-am așezat în birou, am deschis o carte și am așteptat.
Raluca a ajuns aproape de miezul nopții. După sunete, se vedea clar că băuse și că era deja iritată: tocurile îi loveau parchetul scurt, nervos.
— Mihai! Am ajuns! a strigat ea. Fă-mi o cafea, cad din picioare.
Am întors liniștit pagina.
— Nu mai există cafea.
S-au auzit pași spre bucătărie. Raluca a intrat. A urmat o tăcere de vreo zece secunde, după care apartamentul a fost sfâșiat de un țipăt ascuțit.
A năvălit în biroul meu cu ochii măriți și rimelul ușor întins.
— Ce… ce s-a întâmplat cu bucătăria?! Ne-au jefuit?! Unde e espressorul? Unde sunt vasele?
— Nu ne-a jefuit nimeni, am spus, închizând cartea. Am făcut inventarierea și evacuarea bunurilor valoroase. Cum ai demonstrat practic că ești dispusă să-mi distrugi lucrurile pentru a-ți proteja manichiura, ți-am limitat accesul la ele. Acum în bucătărie e ordine perfectă.
Raluca a deschis gura, căutând aer.
— Tu… tu ai ascuns oalele? Ai dus espressorul? Ești nebun! Un paranoic!
— Pe blat ai farfurii de carton. Mănânci, mototolești, arunci. Nu se spală nimic. Manichiura rămâne neatinsă. Soluție ideală pentru problema ridicată.
A apucat de pe biroul meu un capsator greu, din metal, și l-a aruncat cu toată puterea în perete. Tencuiala a pârâit.
— Eu nu trăiesc în asemenea condiții! Nu sunt câine să mănânc din carton! Ești zgârcit, meschin, un tiran!
— Atunci strânge-ți lucrurile, Raluca. Nu te ține nimeni cu forța aici, am spus, privind-o drept în ochi.
A tăcut brusc. Pieptul i se ridica greu. În câteva secunde, isteria i s-a schimbat într-o furie rece, grăbită, calculată.
— Crezi că ești foarte deștept, nu? a șuierat ea, aplecându-se spre mine. Crezi că plec pur și simplu? Am pierdut șase luni cu tine! Nu ies de aici cu mâna goală!
S-a întors brusc și aproape a fugit spre hol.
M-am încruntat. Reacția ei era prea ciudată. În loc să-și adune hainele sau să continue scandalul, se îndrepta spre dormitor. M-am ridicat de la birou și am pornit după ea, fără zgomot.
Ușa dormitorului rămăsese întredeschisă. Raluca stătea în genunchi în fața dressingului meu. Scotocea febril prin sertarele de jos, acolo unde țineam documente și o cutie mică, capitonată, cu ceasuri bărbătești scumpe. Aveam o colecție de cronometre vintage în care investisem bani serioși de-a lungul anilor.
A găsit cutia. A deschis-o. A scos trei dintre cele mai valoroase ceasuri, inclusiv Rolexul meu preferat, și le-a împins repede în geanta ei de piele.
Stăteam în umbra holului și nu-mi venea să cred ce vedeam. Partenera mea, directorul artistic cu „gust impecabil”, fura din casa mea, sub ochii mei.
A închis geanta, s-a ridicat și și-a scos telefonul. A format un număr. Am rămas nemișcat, ținându-mi respirația.
— Alo, Victor? a spus ea, cu vocea tremurând de tensiune. Da, eu sunt. Ascultă, am făcut rost de ele. Ceasurile sunt la mine. Mâine dimineață le duc la amanetul de pe Calea Victoriei, acolo iau și fără acte. Ar trebui să scot cel puțin treizeci de mii de lei. Îți acopăr datoria… Da, știu că nu mai e timp! Dacă nenorociții ăia apar la galerie, mă dau afară și nu mă mai angajează nimeni nicăieri! Gata, mâine ai banii. Iar prostului ăstuia îi spun că ne-au spart apartamentul cât nu era acasă.
A închis.
Tot tabloul s-a așezat într-o clipă.
Raluca era îngropată în datorii mari. Probabil luase bani de la oameni periculoși sau făcuse manevre financiare în galerie. Poate vânduse lucrări cu probleme, poate acoperise lipsuri, poate mințise prea mult pe prea mulți. Avea nevoie urgentă de bani. Capriciile cu manichiura, refuzul de a plăti ea curățenia, crizele de agresivitate — toate nu erau doar trăsături de caracter, ci ieșirile unui om prins la colț, împins de frică.
Avea de gând să-mi fure colecția și să însceneze un jaf. Evacuarea bucătăriei nu făcuse decât s-o arunce în panică și să-i grăbească planul.
M-am retras în tăcere. Am revenit în birou, am împins ușa aproape până s-a închis și mi-am scos telefonul.
Am sunat la secția de poliție de sector.
— Bună seara. Vreau să reclam o tentativă de furt de valoare mare. Persoana se află chiar acum în apartamentul meu și încearcă să plece cu bunurile furate.
Apoi am ieșit pe hol.
Raluca tocmai ieșea din dormitor. Ținea geanta strâns lipită de corp. Când m-a văzut, a încercat să afișeze o demnitate rănită.
— Plec! a anunțat, ridicând bărbia. Mă duc să dorm la o prietenă. Nu mai stau cu tine sub același acoperiș. Îmi iau restul lucrurilor mâine!
— Nu pleci nicăieri, Raluca, am spus, oprindu-mă între ea și ușa de la intrare.
— Dă-te la o parte! N-ai dreptul să mă ții aici! a încercat să mă împingă, dar i-am prins umerii ferm.
— Ți-am auzit discuția cu Victor, am rostit încet. Despre datorii, despre amanetul de pe Calea Victoriei și despre jaful pe care voiai să-l inventezi.