Fața Ralucăi s-a făcut albă ca varul. Geanta i-a scăpat din mână și a căzut pe parchet cu o bufnitură surdă; ceasurile grele dinăuntru s-au lovit unele de altele.
A început să se lase în genunchi. Toată superioritatea ei, tot snobismul, toată siguranța aceea de femeie intangibilă s-au risipit într-o secundă.
— Mihai… te rog, a șoptit, agățându-se de mâneca mea. Tu nu înțelegi! Mă omoară! Am luat bani din casa galeriei… Voiam să-i pun la loc după ce câștig la cazinou… Am pierdut tot! Mi-au spus că îmi rup picioarele!
— Și ai decis să-ți acoperi datoriile de joc cu ceasurile mele? am spus, desprinzându-i degetele de pe cămașa mea cu dezgust.
— Le-aș fi pus la loc! Aș fi găsit eu o soluție! Te implor, nu chema poliția! plângea ea, întinzând rimelul scump pe obraji.
În clipa aceea s-a auzit soneria. Scurtă, hotărâtă.
M-am dus la ușă și am deschis. În prag stăteau doi agenți de poliție.
— Dumneavoastră ați sunat? a întrebat cel mai în vârstă, pe un ton sec.
— Da, am spus, făcând un pas înapoi ca să-i las să intre. Doamna a încercat să scoată din apartament colecția mea de ceasuri. Bunurile sunt în geanta ei, pe podea. Sunt gata să dau declarație acum.
Raluca a scos un urlet și și-a dus mâinile la cap. Polițiștii au lucrat rapid și fără teatru. Martori au fost doi vecini de pe palier, apoi a urmat inventarierea, descrierea bunurilor, scoaterea ceasurilor din geantă.
Când i-au pus cătușele, Raluca s-a uitat la mine cu o ură goală, aproape animalică.
— Tu mi-ai distrus viața! a țipat. Puteai pur și simplu să-mi dai banii! Pentru tine era nimic!
— Eu construiesc poduri, Raluca, i-am răspuns din pragul apartamentului meu. Știu foarte bine cum se distribuie greutatea. Iar tu ești o grindă putrezită. Nu te voi lăsa să mă tragi cu tine în prăpastie.
Au dus-o. Dosarul penal a fost deschis aproape imediat pe două direcții: furt de valoare mare și delapidarea banilor angajatorului. Proprietarul galeriei, când a aflat de reținerea ei, a cerut audit intern și a depus și el plângere. Datoriile către creditorii dubioși nu au făcut decât să-i agraveze situația, iar instanța nu a găsit prea multe motive să fie indulgentă. A primit închisoare cu executare.
A doua zi am chemat o firmă de curățenie. Două femei amabile au lustruit apartamentul până când a mirosit din nou a casă locuită, nu a conflict. Apoi mi-am adus lucrurile înapoi din depozit.
Bucătăria mea a redevenit normală și funcțională. Porțelanul scump s-a întors pe rafturi, deși farfuriile sparte a trebuit să le comand din nou. Espressorul bâzâie iar dimineața, discret, umplând apartamentul cu miros de cafea proaspăt măcinată.
Viața mea pe șantier continuă. Conduc în continuare echipe, urmăresc procese, cer disciplină și nu tolerez lucrul făcut de mântuială.
Uneori, când îmi torn cafeaua în ceașca mea preferată de la Villeroy & Boch, îmi amintesc povestea asta. Oamenii care își acoperă obrăznicia și parazitismul cu vorbe frumoase despre „inspirație”, „statut” și „fire sensibilă” ascund adesea în spatele fațadei un gol imens. Dacă un om nu e dispus să-și spele propria farfurie și se apără cu o manichiură, problema nu este manichiura. Problema este că, în mintea lui, te-a trecut deja pe lista personalului de serviciu. Iar singura ieșire corectă dintr-o asemenea situație este să tai complet finanțarea și să cureți terenul până la capăt. Pentru că o chiuvetă curată, bunurile rămase întregi și nervii păstrați valorează infinit mai mult decât orice iluzie despre un parteneriat comod.