Până vineri, în bucătărie apăruse un miros acru, greu, de mâncare uitată. Chiuveta era plină până la margine.
Seara am intrat doar ca să-mi torn apă din dozator. Raluca stătea în mijlocul bucătăriei, cu brațele încrucișate la piept, palidă de furie.
— Mihai! Asta nu mai are nicio legătură cu gluma! a izbucnit ea. Nu se mai poate intra aici! Miroase îngrozitor!
— Am observat, am spus eu, luând o înghițitură de apă. Resturile alimentare au obiceiul să se altereze. Chimie, biologie, puțină fizică. Cu știința e greu să negociezi, Raluca.
— Îți bați joc de mine? Vrei să mă scoți din minți? Spală odată blestemățiile alea de vase!
— Manichiura ta valorează tot cinci sute de lei? am întrebat politicos, cu un zâmbet scurt. Principiile mele sunt ceva mai scumpe.
M-am retras în birou, unde aveam de verificat niște planșe. Raluca a trântit ușa atât de tare, încât parcă a trosnit tencuiala de pe toc.
Weekendul însă a ridicat conflictul la un nivel nou. Raluca a trecut la tactica pământului pârjolit.
Sâmbătă dimineață am plecat să inspectez un șantier. M-am întors acasă după prânz.
Mirosul din bucătărie dispăruse ca prin minune. Chiuveta era goală. Blaturile luceau. Totul părea curat.
Raluca stătea pe canapeaua din living, cu un pahar de vin în mână și un zâmbet de femeie care tocmai câștigase o bătălie.
— Ei? Ești mulțumit? a ridicat ea paharul, ca și cum ar fi ținut un toast. Problema s-a rezolvat. Fără menajere, fără bani aruncați și fără manichiură stricată.
Instinctul meu profesional s-a trezit pe loc. În inginerie, o problemă nu dispare pur și simplu. Cel mult își schimbă forma.
Am mers în bucătărie. Am deschis dulapul suspendat unde țineam serviciul meu preferat de masă, Villeroy & Boch, primit de la colegi când împlinisem patruzeci de ani. Porțelan greu, scump, elegant, de care chiar aveam grijă.
Dulapul era pe jumătate gol. Lipseau cel puțin șase farfurii mari, câteva boluri adânci și două căni.
Am deschis masca de sub chiuvetă, unde era coșul de gunoi. Era gol.
Fără să spun nimic, am ieșit pe hol. Am coborât cu liftul la parter, am ieșit în curtea interioară și m-am dus la containerele de gunoi.
Într-unul dintre ele se afla un sac transparent de plastic. Prin el se vedeau perfect cioburile porțelanului meu scump, amestecate cu resturi de mâncare uscată. Nu spălase vasele. Le strânsese murdare, le spărsese ca să încapă mai bine în sac și le aruncase la gunoi.
Am rămas lângă container câteva clipe, iar furia mea s-a răcit și s-a întărit. Nu mai era neglijență casnică. Era distrugerea intenționată a bunurilor altuia, doar ca să-și demonstreze superioritatea. Îmi aruncase lucrurile fiindcă hotărâse, în mintea ei, că are dreptul să dispună de casa mea, de banii mei și de răbdarea mea.
M-am întors în apartament.
— Ai aruncat serviciul meu de masă, am spus, oprindu-mă în pragul livingului.
Raluca nici măcar nu s-a prefăcut rușinată.
— Vai, niște farfurii! O să-ți cumperi altele, nu intri în faliment. Important e că chiuveta e curată. Ți-am spus: dacă îți pare rău să plătești o firmă de curățenie, mie îmi e mai simplu să arunc ce e murdar decât să-mi stric mâinile. Consideră asta taxa pentru încăpățânarea ta.
— Taxa pentru încăpățânare, am repetat încet. Am înțeles, Raluca.
Nu am ridicat vocea. În construcții, când un subcontractor începe să saboteze lucrarea și să strice materiale, nu faci crize cu el. Îi reziliezi contractul și îi închizi accesul pe șantier.
Luni dimineață, Raluca a plecat la galerie. Avea programată deschiderea unei expoziții la modă și urma să se întoarcă târziu, spre noapte.
Mi-am sunat adjunctul, i-am predat supravegherea proceselor de pe șantier și mi-am luat o zi liberă pe cont propriu. Apoi l-am sunat pe un cunoscut care lucra într-o firmă de logistică.
— Salut, Sorin. Am nevoie de o dubă și de doi băieți atenți. Și de vreo treizeci de cutii solide de carton, plus folie cu bule.
După o oră, duba era deja în fața blocului.
Am intrat în apartament și ne-am dus direct în bucătărie.
— Împachetăm tot, le-am spus oamenilor. Absolut tot.
Au lucrat repede și curat. Am învelit cu grijă în folie resturile serviciului meu de porțelan și le-am pus în cutii. În aceleași cutii au ajuns toate oalele, cratițele, tigăile, formele de sticlă pentru cuptor. Din sertare am scos fiecare obiect de tacâm: furculițe, linguri, cuțite, polonice, spatule.
Apoi am deconectat și am împachetat espressorul scump, pentru care plătisem aproape nouă mii de lei, cuptorul cu microunde, prăjitorul de pâine și mixerul planetar de care Raluca era atât de încântată când pregătea deserturi pentru prietenele ei.
Am luat până și fierbătorul electric.
Pe la trei după-amiaza, bucătăria mea de designer devenise un spațiu perfect gol, steril, aproape demonstrativ. Pe rafturi nu mai rămăsese nimic. Nicio cană. Niciun cuțit. Nicio farfurie. Doar blatul de piatră, plita încastrată și chiuveta curată, lucind rece.
Ultima piesă a compoziției mele a fost un pachet de farfurii ieftine de carton, o rolă de saci menajeri din plastic și zece furculițe de unică folosință din lemn, așezate ordonat în mijlocul blatului gol.