Meseria mea nu lasă loc pentru aproximații, ezitări sau soluții moi. Sunt inginer-șef într-o companie care proiectează și ridică poduri. Pe umerii mei stă transformarea miilor de tone de beton, fier și oțel în construcții care trebuie să reziste ani întregi, sub greutăți uriașe, fără dreptul de a greși. Gândesc în planșe, calcule, rezistența materialelor și termene care nu iartă. Pe șantier conduc oameni duri, încăpățânați, obișnuiți să testeze limitele celorlalți. Tocmai de aceea, când mă întorc seara în apartamentul meu spațios de pe Splaiul Independenței, am nevoie de ordine, de logică simplă și de respect între doi oameni maturi.
Pe Raluca am cunoscut-o la o expoziție de arhitectură contemporană, într-o seară de toamnă, la București. Avea patruzeci și doi de ani, era îngrijită până la ultimul detaliu, elegantă, director artistic la o galerie privată nu foarte mare, dar cu pretenții. Vorbea frumos despre artă, se îmbrăca impecabil și părea genul de femeie lângă care puteai construi o viață calmă, civilizată, fără drame inutile. După șase luni de relație, am hotărât să locuim împreună. Raluca și-a adus hainele, cărțile, parfumurile și cutiile cu nimicuri scumpe în casa mea.
La început, viața noastră de zi cu zi părea așezată. Amândoi munceam, făceam cumpărăturile pe rând, seara ne uitam la filme sau comandam ceva ușor. Nu exista niciun motiv de conflict serios. Dar spre finalul celei de-a patra luni, Raluca a început să se arate altfel. Am descoperit că „gustul ei impecabil” cerea bani mulți, iar cuvântul „compromis” nu părea să fi intrat vreodată în vocabularul ei personal.
Momentul în care lucrurile s-au rupt a venit într-o marți banală, pornită de la o tigaie nespălată.
M-am întors de pe șantier pe la opt seara. Fusese o zi grea. Turnaserăm elemente de sprijin, vântul îmi intrase în oase și îmi doream doar o masă caldă, liniște și zece minute în care nimeni să nu-mi ceară nimic.
Când am intrat în bucătărie, m-am oprit în prag. Pe plită trona o tigaie cu grăsime întărită pe margini. În chiuvetă se ridica o grămadă de farfurii mânjite cu sos, cești cu zaț uscat și urme de ruj, furculițe, cuțite, boluri. O parte erau de seara trecută. Restul apăruseră în timpul zilei, fiindcă Raluca avusese liber și mâncase acasă.
Ea stătea pe un scaun înalt, lângă insula de bucătărie, răsfoind o revistă lucioasă de design interior.
— Raluca, am spus eu, arătând cu bărbia spre chiuvetă. Parcă stabiliserăm ceva simplu: cine are mai mult timp liber ține casa în ordine. Eu ajung de două zile aproape noaptea. De ce sunt vasele tot acolo?
Și-a ridicat ochii din revistă fără nicio grabă. A întins mâinile în față, etalându-și unghiile lungi, proaspăt date cu un roșu aprins, lucios.
— Mihai, vorbești serios? Tocmai am ieșit de la salon acum două ore. Manichiura asta a costat cinci sute de lei. E model complex, nu ojă la colțul blocului. Dacă bag acum mâinile în apă fierbinte cu detergent de vase, mi se crapă gelul și mi se usucă pielea. Nu pun mâna pe burete.
— Pune mănuși de cauciuc, i-am răspuns calm.
— Cu mănuși nu simt porțelanul! a zis ea, bosumflându-se teatral. Și, în fond, sunt femeie. Eu sunt făcută pentru frumusețe, pentru inspirație, nu ca să frec grăsimea arsă de pe tigaia ta. Tu ești bărbat. Ridică-te și spală. Sau angajează o menajeră. La veniturile tale, nu cred că am muri de foame.
Am privit-o câteva secunde și am înțeles limpede că nu era vorba doar despre lene. Era un test. O sondare a terenului. Dacă mă ridicam atunci, în tăcere, și spălam tot ce lăsase ea, a doua zi ar fi refuzat să pornească mașina de spălat fiindcă își făcuse coafura, iar peste încă o zi mi-ar fi explicat că are nevoie de șofer personal pentru că în taxiuri o deranjează mirosul de odorizant ieftin.
— Nu am de gând să angajez o menajeră pentru doi adulți care pot spăla câteva farfurii după ce mănâncă, am spus pe același ton egal. Vasele mele mi le spăl singur. Astea sunt ale tale.
— Atunci să stea acolo! a pufnit ea, întorcând pagina revistei. Vedem noi cui i se termină primul răbdarea.
— Vedem, am răspuns.
M-am întors, am ieșit pe hol, mi-am luat geaca și am plecat să cinez la un restaurant bun cu specific românesc, nu departe de Piața Unirii. Așa a început dieta mea de restaurant.
Următoarele cinci zile au arătat ca o piesă absurdă despre gospodărie, orgoliu și farfurii murdare.
Am încetat să mănânc acasă. Dimineața opream la o cafenea pentru un espresso tare și un croissant. La prânz mâncam pe șantier sau la o cantină decentă din apropiere. Seara alegeam câte un steakhouse, o trattorie italiană sau un bistro unde mâncarea venea caldă, farfuriile erau curate, iar nimeni nu-mi ținea prelegeri despre menirea spirituală a femeii. Mă întorceam acasă sătul, liniștit și complet netulburat.
Raluca, după toate aparențele, se așteptase să cedez cel târziu a doua zi.
Numai că muntele din chiuvetă continua să crească. Ea comanda mâncare, o muta în farfuriile mele — fiindcă, după cum spunea, „statutul” ei nu-i permitea să mănânce direct din caserole de plastic — lua cina, apoi așeza vasele murdare peste tigaia aceea care devenise deja un monument al încăpățânării.