Eu am întors liniștit pagina.
— Nu există cafea.
S-au auzit pași. Raluca a intrat în bucătărie. A urmat liniștea. A ținut vreo zece secunde, apoi apartamentul a fost tăiat de un țipăt ascuțit.
A năvălit în biroul meu. Avea ochii mari, machiajul ușor întins.
— Ce… ce s-a întâmplat cu bucătăria?! Ne-au jefuit?! Unde e espressorul?! Unde sunt vasele?!
— Nu ne-a jefuit nimeni, am spus, închizând calm cartea. Am făcut inventarierea și evacuarea bunurilor valoroase. Pentru că ai arătat practic că ești dispusă să-mi distrugi lucrurile ca să-ți protejezi manichiura, ți-am limitat accesul la ele. Acum în bucătărie e ordine perfectă.
Raluca a deschis gura, trăgând aer cu zgomot.
— Tu… tu ai ascuns oalele?! Ai dus espressorul?! Ești un paranoic nebun!
— Pe blat sunt farfurii din carton. Mănânci, le boțești, le arunci. Nu trebuie spălat nimic. Manichiura rămâne complet în siguranță. Soluție ideală.
A apucat de pe biroul meu capsatorul greu de metal și l-a aruncat cu putere în perete. Tencuiala a trosnit.
— Eu nu trăiesc în asemenea condiții! Nu sunt câine să mănânc dintr-un castron de hârtie! Ești un tiran zgârcit și meschin!
— Atunci strânge-ți lucrurile, Raluca. Nu te ține nimeni aici cu forța, i-am spus, privind-o drept în ochi.
A tăcut brusc. Pieptul i se ridica greu. Dintr-odată, toată isteria i s-a schimbat într-o furie febrilă, calculată.
— Crezi că ești cel mai deștept? a șuierat ea, aplecându-se spre mine. Crezi că plec pur și simplu? Am pierdut șase luni cu tine! Nu ies de aici cu mâna goală!
S-a întors brusc și aproape a fugit pe hol.
M-am încruntat. Reacția ei era prea stranie. În loc să-și facă bagajele sau să continue scandalul, se îndrepta spre dormitor. M-am ridicat de la birou și am mers după ea fără zgomot.
Ușa dormitorului era întredeschisă. Raluca stătea în genunchi în fața dulapului meu cu uși glisante. Răscolea grăbită sertarele de jos, acolo unde țineam documente și o cutie mică pentru ceasuri bărbătești scumpe. Aveam o colecție de cronometre vintage în care investisem o sumă serioasă.
A găsit cutia. A deschis-o. A scos cele mai scumpe trei ceasuri, inclusiv Rolexul meu preferat, și le-a băgat repede în geanta ei de piele.
Stăteam în umbra holului și nu îmi venea să cred ce vedeam. Partenera mea, directoarea artistică cu „gust impecabil”, mă fura chiar în apartamentul meu.
Și-a închis geanta, s-a ridicat și a scos telefonul. A format un număr. Am încremenit, având grijă să nu fac niciun sunet.
— Alo, Cătălin? a spus ea cu voce tremurată de încordare. Da, eu sunt. Ascultă, am luat tot. Ceasurile sunt la mine. Mâine dimineață le duc la amanetul de pe Calea Victoriei, acolo primesc și fără acte. Ar trebui să scot cel puțin treizeci de mii de lei. Îți închid datoria… Da, știu că nu mai am timp! Dacă nenorociții ăia apar la galerie, mă aruncă afară cu scandal! Gata, mâine ai banii. Iar prostului ăstuia îi spun că ne-au spart casa cât n-a fost el acasă.
A închis.
Imaginea s-a legat pe loc.
Raluca se îngropase în datorii mari. Probabil împrumutase bani de la oameni periculoși sau făcuse manevre financiare în galerie — poate chiar vânduse falsuri. Avea nevoie urgentă de bani. Mofturile cu manichiura, refuzul de a plăti curățenia din banii ei, izbucnirile de agresivitate nu erau doar trăsături de caracter, ci semnele unui stres sălbatic al unui om împins în colț.
Voia să-mi fure colecția și să însceneze un jaf. Faptul că evacuasem bucătăria nu făcuse decât să o arunce în panică și să-i grăbească planul.
M-am retras încet. M-am întors în birou. Am tras ușa aproape complet și am scos telefonul.
Am sunat la secția de poliție de sector.
— Bună seara. Vreau să reclam un furt de valoare mare. Persoana care a comis fapta se află acum în apartamentul meu și intenționează să plece cu bunurile furate.
După aceea am ieșit pe hol.
Raluca tocmai ieșea din dormitor. Ținea strâns geanta în mână. Când m-a văzut, a încercat să afișeze o demnitate rănită.
— Plec! a declarat ea, ridicând bărbia. Mă duc să dorm la o prietenă. Nu vreau să mai stau sub același acoperiș cu tine. Lucrurile mi le iau mâine!
— Nu pleci nicăieri, Raluca, i-am blocat drumul spre ușa de la intrare.
— Dă-te la o parte! Nu ai dreptul să mă ții aici! A încercat să mă împingă, dar am prins-o ferm de umeri.
— Ți-am auzit convorbirea cu Cătălin, am spus încet. Despre datorii, amanetul de pe Calea Victoriei și jaful înscenat.
Fața Ralucăi s-a făcut albă ca varul. Geanta i-a căzut din mână pe parchet. S-a auzit o lovitură înfundată: ceasurile grele dinăuntru s-au izbit unele de altele.
A început să se lase spre podea. Toată aroganța ei, tot snobismul s-au evaporat într-o singură secundă.
— Mihai… te rog, s-a agățat de mâna mea. Tu nu înțelegi! Mă omoară! Am luat bani din casa galeriei… Voiam să-i recuperez la cazinou… Am pierdut tot! Au zis că îmi rup picioarele!
— Și ai decis să-ți acoperi datoriile de la jocuri cu colecția mea? am întrebat, desprinzându-i cu dezgust degetele de pe cămașa mea.
— Ți-aș fi dat totul înapoi! Găseam eu o soluție! Te implor, nu chema poliția! plângea ea, întinzându-și pe față rimelul scump.