— Mihai! Asta deja nu mai e amuzant deloc! a izbucnit ea. Nu se mai poate intra în bucătărie! Miroase îngrozitor!
— Am observat, am spus eu, luând calm o gură de apă. Resturile de mâncare au obiceiul să se strice. Chimie și fizică, Raluca. Cu știința e greu să te cerți.
— Îți bați joc de mine?! Vrei să mă alungi intenționat?! Spală odată nenorocitele astea de vase!
— Manichiura ta valorează în continuare trei sute de lei? am zâmbit politicos. Principiile mele costă mai mult.
M-am dus în birou să lucrez la planuri. Raluca a trântit ușa atât de tare, încât din tavan a căzut puțin praf de tencuială.
Dar weekendul a adus un nivel nou al confruntării. Raluca a decis să treacă la tactica pământului pârjolit.
Sâmbătă am plecat să verific un amplasament de construcție. M-am întors acasă abia după prânz.
În mod ciudat, mirosul din bucătărie dispăruse. Chiuveta era complet goală. Totul strălucea de curățenie.
Raluca stătea pe canapeaua din living, bea vin și zâmbea cu expresia cuiva care tocmai câștigase o bătălie.
— Ei, ești mulțumit? a ridicat ea paharul, de parcă ținea un toast. Problema s-a rezolvat. Fără femei la curățenie și fără manichiură stricată.
În mine s-a activat imediat instinctul profesional de inginer. O problemă nu dispare singură. Doar își schimbă forma.
Am intrat în bucătărie. Am deschis dulapul suspendat unde țineam serviciul meu preferat de masă Villeroy & Boch, primit cadou de la colegi la împlinirea a patruzeci de ani. Porțelan scump, greu, de care aveam grijă.
Dulapul era pe jumătate gol. Lipseau cel puțin șase farfurii mari, câteva boluri pentru supă și două căni.
Am deschis dulapul de sub chiuvetă, unde era coșul de gunoi. Era gol.
Fără să spun nimic, am ieșit pe hol. Am coborât cu liftul până la parter, am ieșit în curte și m-am dus la containerele de gunoi.
Într-unul dintre ele se afla un sac transparent de plastic. Prin el se vedeau perfect cioburile porțelanului meu scump, amestecate cu resturi de mâncare uscate. Ea nu spălase vasele. Pur și simplu le strânsese murdare, le spărsese ca să încapă în sac și le aruncase.
Stăteam lângă container, iar furia mea devenea rece și tare. Nu mai era neglijență casnică. Era distrugere intenționată a bunului altuia, făcută ca demonstrație de superioritate. Îmi aruncase lucrurile fiindcă hotărâse că are dreptul să-mi administreze viața.
M-am întors în apartament.
— Mi-ai aruncat serviciul de masă, am spus, oprindu-mă în pragul livingului.
Raluca nici măcar nu s-a rușinat.
— Vai, niște farfurii! O să cumperi altele, nu sărăcești. În schimb, chiuveta e curată. Ți-am zis: dacă îți pare rău de bani pentru curățenie, mie îmi e mai simplu să arunc ce e murdar decât să-mi stric mâinile. Consideră asta plata pentru încăpățânarea ta.
— Plata pentru încăpățânare? am dat din cap. Am înțeles, Raluca.
Nu am ridicat vocea. În construcții, când un antreprenor începe să saboteze procesul și să strice materialele, nu faci crize cu el. Îi reziliezi contractul și îi închizi accesul pe șantier.
Luni dimineață, Raluca a plecat la galeria ei. Avea programată deschiderea unei expoziții la modă și urma să se întoarcă târziu în noapte.
Mi-am sunat adjunctul, i-am predat controlul proceselor curente de pe șantier și mi-am luat o zi pe cont propriu. Apoi l-am sunat pe un cunoscut de la o firmă de logistică.
— Salut, Vlad. Am nevoie de o dubă și de doi băieți atenți la mutat. Și vreo treizeci de cutii groase de carton, plus folie cu bule.
După o oră, duba era deja în fața blocului meu.
Am intrat în apartament și ne-am dus mai întâi în bucătărie.
— Împachetăm tot, le-am spus băieților. Absolut tot.
Treaba a mers repede. Am învelit cu grijă în folie și am pus în cutii ce mai rămăsese din serviciul meu de porțelan. În aceleași cutii au ajuns toate oalele, tigăile, vasele de sticlă pentru cuptor. Din sertare am scos toate tacâmurile: furculițe, linguri, cuțite, polonice.
Apoi am scos din priză și am împachetat espressorul de treizeci de mii de lei, cuptorul cu microunde, prăjitorul de pâine și mixerul planetar scump.
Am luat până și fierbătorul electric.
Pe la trei după-amiaza, bucătăria mea de designer devenise un spațiu perfect gol, aproape steril. Pe rafturi nu mai rămăsese nimic. Nicio ceașcă. Niciun cuțit. Doar blatul de piatră gol, plita încorporată și chiuveta curată, pustie.
Ultima notă a compoziției mele a fost un teanc de farfurii ieftine din carton, un sul de saci menajeri din plastic și zece furculițe de unică folosință din lemn, pe care le-am așezat ordonat în mijlocul blatului gol.
Cutiile cu aparatele și vesela le-am dus jos, le-am încărcat în dubă, iar eu le-am transportat într-o boxă încălzită închiriată într-un depozit individual. Proprietatea mea era acum în siguranță.
Seara am luat cina la restaurant și m-am întors acasă. M-am așezat în birou, am deschis o carte și am așteptat.
Raluca a ajuns aproape de miezul nopții. După sunete, era limpede că băuse și că era foarte iritată: tocurile îi loveau parchetul scurt și nervos.
— Mihai! Am ajuns! a strigat ea. Fă-mi o cafea, cad din picioare.