— Am observat, am spus eu, luând liniștit o gură de apă. Resturile alimentare au proprietatea de a se altera. Chimie și fizică, Irina. Cu știința e greu să te cerți.
— Îți bați joc de mine?! Vrei să mă scoți din minți intenționat?! Spală odată vasele astea blestemate!
— Manichiura ta tot cinci sute de lei valorează? am întrebat politicos, cu un zâmbet scurt. Principiile mele costă mai mult.
Am plecat în birou să lucrez la planuri. Irina a trântit ușa atât de tare, încât de pe tavan s-a desprins puțin praf de tencuială.
Weekendul însă a dus confruntarea la un nivel nou. Irina a ales tactica pământului pârjolit.
Sâmbătă am plecat să verific un teren de construcție. M-am întors acasă abia după prânz.
Mirosul din bucătărie dispăruse, ca prin minune. Chiuveta era complet goală. Totul sclipea de curățenie.
Irina stătea pe canapeaua din living, bea vin și zâmbea cu aerul unei învingătoare.
— Ei, ești mulțumit? a întrebat ea, ridicând paharul ca și cum ar fi ținut un toast. Problema s-a rezolvat. Fără menajere și fără manichiură stricată.
În mine s-a activat imediat instinctul profesional de inginer. O problemă nu dispare singură. Doar își schimbă forma.
Am intrat în bucătărie. Am deschis dulapul suspendat unde țineam serviciul meu preferat de masă, un set de porțelan Apulum primit de la colegi când împlinisem patruzeci de ani. Era porțelan greu, scump, de care chiar îmi păsa.
Dulapul era pe jumătate gol. Lipseau cel puțin șase farfurii mari, câteva boluri adânci și două căni.
Am deschis dulapul de sub chiuvetă, unde era coșul de gunoi. Era gol.
Fără să spun nimic, am ieșit pe hol. Am coborât cu liftul la parter, am ieșit în curte și m-am dus la containerele de gunoi.
Într-unul dintre pubele era un sac transparent de plastic. Prin el se vedeau perfect cioburile porțelanului meu scump, amestecate cu resturi de mâncare uscată. Ea nu spălase vasele. Pur și simplu adunase farfuriile murdare, le spărsese ca să încapă în sac și le aruncase.
Am rămas lângă container, iar furia mea s-a răcit și s-a întărit. Nu mai era neglijență domestică. Era distrugere intenționată a bunurilor altcuiva, făcută ca demonstrație de superioritate. Îmi aruncase lucrurile pentru că hotărâse că are dreptul să-mi administreze viața.
M-am întors în apartament.
— Mi-ai aruncat serviciul de masă, am spus, oprindu-mă în pragul livingului.
Irina nici măcar nu s-a rușinat.
— Vai, niște farfurii! O să cumperi altele, nu sărăcești. Important e că chiuveta e curată. Ți-am spus: dacă îți pare rău să dai bani pe curățenie, mie îmi e mai simplu să arunc ce e murdar decât să-mi stric mâinile. Consideră asta plata pentru încăpățânarea ta.
— Plata pentru încăpățânarea mea? am întrebat, dând încet din cap. Am înțeles, Irina.
Nu am ridicat tonul. În construcții, când un antreprenor începe să saboteze lucrarea și să distrugă materialele, nu faci crize cu el. Îi reziliezi contractul și îi închizi accesul pe șantier.
Luni dimineață, Irina a plecat la galerie. Avea programată deschiderea unei expoziții la modă și urma să se întoarcă târziu în noapte.
Mi-am sunat adjunctul, i-am predat controlul operațiunilor de pe șantier și mi-am luat o zi liberă pe cheltuiala mea. Apoi am sunat un cunoscut de la o firmă de transport.
— Salut, Sorin. Am nevoie de o dubă și de doi băieți atenți. Și încă vreo treizeci de cutii groase de carton, plus folie cu bule.
După o oră, duba era deja în fața blocului.
Am intrat în apartament și ne-am dus direct în bucătărie.
— Ambalăm tot, le-am spus băieților. Absolut tot.
Treaba a mers repede. Am învelit cu grijă în folie și am pus în cutii ce mai rămăsese din serviciul meu de porțelan. În aceleași cutii au ajuns toate oalele, tigăile, formele de sticlă pentru cuptor. Din sertare am scos fiecare tacâm: furculițe, linguri, cuțite, polonice.
Apoi am scos din priză și am ambalat espressorul de treizeci și cinci de mii de lei, cuptorul cu microunde, prăjitorul de pâine și mixerul planetar scump.
Am luat până și fierbătorul electric.
Până la ora trei după-amiaza, bucătăria mea de designer devenise un spațiu perfect gol, aproape steril. Pe rafturi nu mai rămăsese nimic. Nicio ceașcă. Niciun cuțit. Doar blatul de piatră gol, plita încorporată și chiuveta curată, pustie.
Atingerea finală a compoziției mele a fost un pachet de farfurii ieftine de carton, o rolă de saci menajeri și zece furculițe de lemn de unică folosință, pe care le-am așezat ordonat în mijlocul blatului gol.
Cutiile cu aparate și vase le-am coborât, le-am încărcat în dubă, iar eu le-am dus într-o boxă încălzită, închiriată într-un depozit de self-storage. Acum bunurile mele erau în siguranță.
Seara am cinat la restaurant și m-am întors acasă. M-am așezat în birou, am deschis o carte și am așteptat.
Irina a ajuns pe la miezul nopții. După zgomote, era limpede că băuse și că era iritată — tocurile loveau parchetul scurt și agresiv.
— Mihai! Am venit! a strigat ea. Fă-mi o cafea, cad din picioare.
Am întors calm pagina.
— Nu există cafea.