S-au auzit pași. Irina a intrat în bucătărie. S-a făcut liniște. A durat vreo zece secunde, apoi apartamentul a fost sfâșiat de un țipăt ascuțit.
A năvălit în biroul meu. Avea ochii larg deschiși, iar machiajul îi era puțin întins.
— Ce… ce s-a întâmplat cu bucătăria?! Ne-au jefuit?! Unde e espressorul?! Unde sunt vasele?!
— Nu ne-a jefuit nimeni, am spus, închizând liniștit cartea. Am făcut inventarul și am evacuat bunurile de valoare. Pentru că ai demonstrat practic că ești dispusă să distrugi lucrurile mele ca să-ți păstrezi manichiura intactă, ți-am limitat accesul la acele bunuri. Acum în bucătărie e ordine perfectă.
Irina a deschis gura, trăgând aer.
— Tu… tu ai ascuns oalele?! Ai dus espressorul?! Ești un paranoic nebun!
— Pe blat sunt farfurii de carton. Mănânci, le mototolești, le arunci. Nu trebuie spălat nimic. Manichiura e în deplină siguranță. Soluție ideală pentru problemă.
Ea a înșfăcat de pe biroul meu un capsator metalic greu și l-a aruncat cu putere în perete. Tencuiala a trosnit.
— Eu nu trăiesc în asemenea condiții! Nu sunt câine, să mănânc din farfurii de carton! Ești un zgârcit, un tiran mărunt!
— Atunci strânge-ți lucrurile, Irina. Nimeni nu te ține aici cu forța, i-am spus, privindu-i drept în ochi.
Dintr-odată a tăcut. Pieptul îi urca și cobora greu. Într-o clipă, isteria i s-a transformat într-o ură febrilă, calculată.
— Te crezi foarte deștept? a șuierat, aplecându-se spre mine. Crezi că plec așa, pur și simplu? Am pierdut șase luni cu tine! Nu ies de aici cu mâna goală!
S-a întors brusc și aproape a fugit pe hol.
M-am încruntat. Reacția ei era prea ciudată. În loc să-și strângă lucrurile sau să continue scandalul, se dusese spre dormitor. M-am ridicat de la birou și am pornit după ea fără zgomot.
Ușa dormitorului era întredeschisă. Irina stătea în genunchi în fața dulapului meu. Scotocea grăbită prin sertarele de jos, acolo unde îmi țineam actele și o cutie mică în care aveam ceasuri bărbătești scumpe. De ani întregi strângeam cronometre vechi, iar colecția aceea mă costase destui bani.
A găsit cutia. A deschis-o. A scos cele mai scumpe trei ceasuri, inclusiv preferatul meu, un Omega vechi, și le-a împins repede în geanta ei de piele.
Stăteam în umbra holului și nu-mi venea să cred ce vedeam. Partenera mea, director artistic cu „gust impecabil”, fura din casa mea, chiar sub ochii mei.
A închis geanta, s-a ridicat și a scos telefonul. A format un număr. Am încremenit, având grijă să nu fac niciun sunet.
— Alo, Doru? a spus ea, cu vocea tremurând de tensiune. Da, eu sunt. Ascultă, am luat tot. Ceasurile sunt la mine. Mâine dimineață le duc la un amanet de pe Calea Victoriei, acolo primesc fără acte. Ar trebui să scot măcar șaizeci de mii de lei. Închid datoria asta… Da, știu că termenul arde! Dacă nenorociții ăia apar la galerie, mă dau afară și nu mai găsesc de lucru nicăieri! Gata, mâine ai banii. Iar idiotului îi spun că ne-au spart casa cât el nu era acasă.
A închis.
Totul s-a legat instantaneu.
Irina era îngropată în datorii mari. Probabil luase bani de la oameni periculoși sau făcuse vreo combinație financiară în galerie — poate vânduse lucrări false. Avea nevoie urgentă de bani. Capriciile ei cu manichiura, refuzul de a plăti curățenia din propriul buzunar, izbucnirile de agresivitate — toate acestea nu erau doar firea ei. Erau semnele stresului sălbatic al unui om prins în colț.
Voia să-mi fure colecția și să însceneze o spargere. Evacuarea bucătăriei o împinsese în panică și îi grăbise planul.
M-am retras încet. Am revenit în birou. Am închis ușa bine și am scos telefonul.
Am sunat la secția de poliție din cartier.
— Bună seara. Vreau să anunț o tentativă de furt de mare valoare. Persoana se află acum în apartamentul meu și intenționează să plece cu bunurile sustrase.
După aceea am ieșit pe hol.
Irina tocmai ieșea din dormitor. Ținea geanta strâns lipită de ea. Când m-a văzut, a încercat să afișeze o demnitate ofensată.
— Plec! a declarat, ridicând bărbia. Mă duc să dorm la o prietenă. Nu vreau să stau sub același acoperiș cu tine. Restul lucrurilor le iau mâine!
— Nu pleci nicăieri, Irina, i-am spus, blocându-i drumul spre ușă.
— Dă-te la o parte! Nu ai dreptul să mă ții aici! a încercat să mă împingă, dar am prins-o ferm de umeri.
— Ți-am auzit conversația cu Doru, am rostit încet. Despre datorii, amanetul de pe Calea Victoriei și spargerea pe care voiai s-o înscenezi.
Fața Irinei s-a făcut albă ca varul. Geanta i-a căzut din mâini pe parchet. S-a auzit o lovitură surdă — ceasurile grele din interior s-au izbit unul de altul.
A început să se lase în jos. Toată aroganța ei, tot snobismul s-au evaporat într-o singură secundă.
— Mihai… te rog, s-a agățat de mâna mea. Tu nu înțelegi! Mă omoară! Am luat bani din casa galeriei… Am vrut să-i recuperez la cazinou… Am pierdut tot! Au spus că-mi rup picioarele!
— Și ai hotărât să-ți acoperi datoriile de joc cu colecția mea? am întrebat, desprinzându-i cu scârbă degetele de pe cămașa mea.