Partenera mea de patruzeci și doi de ani a refuzat să spele vasele, motivând că avea o manichiură proaspătă. Atunci am încetat să mai mănânc acasă, iar ei i-am lăsat în bucătărie un munte întreg de farfurii murdare.
Munca mea nu iartă aproximațiile, slăbiciunea și deciziile luate în ceață. Sunt inginer-șef într-o companie care construiește poduri. De mine depinde ca mii de tone de beton, oțel și armături să se transforme în structuri sigure, capabile să ducă greutăți uriașe fără să cedeze. M-am obișnuit să gândesc în planuri, calcule, rezistența materialelor și termene stricte. Pe șantier conduc oameni duri, încăpățânați, nu tocmai ușor de manevrat, iar când mă întorc seara în apartamentul meu mare de pe Splaiul Independenței, vreau să găsesc ordine, logică și respect reciproc.
Pe Irina am cunoscut-o la o expoziție de arhitectură contemporană, într-o galerie din București. Avea patruzeci și doi de ani. Era îngrijită, elegantă, director artistic la o galerie privată mică. Vorbea frumos despre artă, se îmbrăca impecabil și lăsa impresia unei femei cu care puteai construi o relație liniștită, matură, comodă pentru amândoi. După șase luni am hotărât să locuim împreună. Irina și-a mutat lucrurile la mine.
La început, viața noastră de zi cu zi curgea destul de firesc. Munceam amândoi, cumpărăturile le făceam pe rând, seara ne uitam la filme. Dar spre sfârșitul celei de-a patra luni, Irina a început să se schimbe vizibil. Am înțeles atunci că „gustul ei impecabil” cerea cheltuieli uriașe, iar cuvântul „compromis” nu exista, de fapt, în dicționarul ei personal.
Ruptura a venit într-o marți absolut banală, pornită de la o tigaie murdară.
M-am întors de pe șantier pe la opt seara. Fusese o zi grea — turnaserăm pilele podului, stătusem ore întregi în vânt și nu-mi doream decât mâncare caldă și liniște.
Când am intrat în bucătărie, m-am oprit în loc. Pe plită trona o tigaie cu grăsime uscată. În chiuvetă se ridica un morman de farfurii pătate de sos, cești cu zaț de cafea și urme de ruj întărit, furculițe, cuțite, pahare. Toate rămăseseră de seara trecută, la care se adăugaseră vasele folosite de Irina dimineața și la prânz, fiindcă avusese zi liberă.
Irina stătea la insula din bucătărie și răsfoia o revistă lucioasă.
— Irina, am spus eu, arătând cu bărbia spre chiuvetă. Parcă ne înțeleseserăm: cine are mai mult timp liber se ocupă de ordine. Eu de două zile ajung acasă aproape noaptea. De ce sunt vasele tot murdare?
Ea și-a ridicat încet privirea din revistă. A întins mâinile în față, cu unghiile lungi, abia acoperite cu un roșu aprins.
— Mihai, tu chiar vorbești serios? Am ieșit de la salon acum două ore. Manichiura asta a costat cinci sute de lei. E un model complicat, să știi. Dacă bag mâinile acum în apă fierbinte cu detergent de vase, oja crapă și pielea mi se usucă. Nici nu ating buretele.
— Pune-ți mănuși de cauciuc, i-am propus eu calm.
— Cu mănuși nu simt porțelanul! a spus ea, bosumflându-se teatral. Și, în plus, sunt femeie. Eu sunt făcută pentru frumusețe și inspirație, nu ca să frec grăsimea ta arsă. Tu ești bărbat, ridică-te și spală. Sau angajează o menajeră. La veniturile tale ne permitem fără probleme.
M-am uitat la ea și am înțeles limpede că nu era vorba doar despre lene. Era o testare a limitelor. O cercetare a terenului. Dacă atunci m-aș fi dus tăcut la chiuvetă, a doua zi ar fi refuzat să pornească mașina de spălat din cauza coafurii, iar peste încă o zi mi-ar fi cerut șofer personal, fiindcă în taxi o deranja mirosul odorizantului.
— Nu am de gând să angajez menajeră pentru că suntem doi adulți perfect capabili să spele după ei câteva farfurii, am spus fără să ridic vocea. Vasele mele le spăl eu. Astea sunt ale tale.
— Să stea acolo, atunci! a pufnit ea, întorcând din nou pagina revistei. Vedem noi cine cedează primul.
— Vedem, am răspuns.
M-am întors, am ieșit în hol, mi-am luat geaca și am plecat să iau cina la un restaurant românesc bun, aflat la câteva străzi distanță. Așa a început dieta mea de restaurant.
Următoarele cinci zile au semănat cu o piesă absurdă despre viața domestică.
Nu am mai mâncat acasă. Dimineața opream la o cafenea pentru un espresso tare și un croasant. La prânz mâncam pe șantier. Seara luam cina la steakhouse-uri sau la mici trattorii italienești. Primeam mâncare excelent gătită, servicii bune și mă întorceam acasă sătul, calm și complet netulburat.
Irina, după toate aparențele, era convinsă că mă voi frânge chiar din a doua zi.
Dar mormanul din chiuvetă nu făcea decât să crească. Irina comanda mâncare, o muta din caserole în farfuriile mele — pentru că „statutul” ei nu-i permitea să mănânce direct din plastic — apoi cina și punea vasele murdare peste tigaia aceea nenorocită.
Până vineri, bucătăria căpătase un miros acru, greu, de mâncare stătută. Chiuveta era blocată până sus.
Seara am intrat în bucătărie ca să-mi torn apă din dozator. Irina stătea în mijlocul camerei, cu brațele încrucișate.
— Mihai! Asta nu mai e deloc amuzant! a izbucnit ea. Nu se mai poate intra în bucătărie! Miroase îngrozitor!