— Pe vremea mea, oamenii respectabili nu se întorceau acasă la orele astea, își strânse buzele doamna Elena. Și miroși a alcool, Radu.
— Am băut două pahare de vin toată seara, încercă el să-și păstreze calmul.
— Toți spuneți la fel.
— Mamă, suntem obosiți, interveni Ioana. Vorbim mâine, bine?
— Sigur, sigur, oftă teatrala doamna Elena. Eu aici nu sunt nimeni, părerea mea nu contează pentru nimeni.
Radu intră tăcut în baie. Sub jetul fierbinte al dușului încercă să spele de pe el și iritarea, și oboseala. Cincisprezece ani de căsnicie, și niciodată nu simțise în casă o tensiune atât de grea. Când se întoarse în dormitor, Ioana era deja întinsă în pat.
— Nu pune la suflet ce spune mama, șopti ea. Îi e greu după moartea tatei.
— Dă-i timp, adăugă, mângâindu-l pe mână. O să se obișnuiască.
Radu ar fi vrut să-i spună că se temea de altceva: că se va obișnui el cu înțepăturile zilnice, cu nevoia de a da socoteală pentru fiecare pas, cu lipsa oricărui colț personal. Dar tăcu. Ioana adormea deja, iar pe el îl aștepta o zi grea la serviciu.
Dimineața începu cu miros de pește prăjit. Radu nu suporta aroma aceea, iar doamna Elena știa foarte bine. Intră în bucătărie strâmbându-se de la mirosul înțepător.
— Bună dimineața, mormăi soacra. Micul dejun e aproape gata.
— Mulțumesc, dar mănânc ceva la birou, spuse Radu, turnându-și cafea. Mă grăbesc foarte tare.
— Ca de obicei, oftă ostentativ doamna Elena. Mâncarea mea nu e suficient de bună pentru domnul șef.
— Nu despre asta e vorba, răspunse el, luând o gură de cafea fierbinte. Pur și simplu mă grăbesc.
— Ionuța va mânca acasă, ca o soție așezată, spuse ea, punând pe farfurie o bucată mare de pește. Nu ca alții, care aleargă mereu de parcă îi urmărește cineva.
Radu își termină cafeaua fără să mai spună nimic și ieși din bucătărie. În hol se întâlni cu Ioana, încă adormită.
— Pleci deja? se miră ea.
— Da, am multe de făcut, spuse el și o sărută pe obraz. Mama ta a făcut pește.
— Of, iar? Ioana își strâmbă nasul. Iartă-mă, vorbesc eu cu ea.
— Nu are rost, răspunse Radu obosit. Oricum nu schimbă nimic.
Ziua de lucru i se păru fără sfârșit. Radu nu reușea să se concentreze, gândul întorcându-i-se mereu la atmosfera de acasă. La prânz îl sună Ioana.
— Bună, ce faci? Vocea ei suna încordat.
— Lucrez. E totul în regulă? Ce s-a întâmplat?
— Mama a umblat prin lucrurile tale din dulap. Spune că făcea ordine. I-am zis că nu-ți place când cineva îți atinge lucrurile, dar s-a supărat.
— Ioana, m-am săturat, nu se mai putu abține Radu. De ce crede ea că poate hotărî totul în casa noastră?
— Vrea doar să ajute, încercă Ioana s-o apere. Știi cum e ea, mereu activă. Are nevoie să facă ceva.
— Să facă ceva cu lucrurile ei! ridică el vocea, apoi își dădu seama că îl puteau auzi colegii. Ascultă, te sun mai târziu. Acum nu pot vorbi.
Închise și rămase privind pe fereastră. Se întreba dacă ar fi trebuit să insiste ca soacra să rămână în apartamentul ei. Dar ea îl vânduse aproape imediat după moartea soțului, spunând că fiecare colț era plin de amintiri. Acum nu mai exista drum înapoi.
Seara, Radu rămase la serviciu până târziu, fără nicio dorință să se întoarcă acasă. Când ajunse totuși, Ioana îl întâmpină cu o expresie vinovată.
— S-a întâmplat ceva? întrebă el, descălțându-se.
— Mama ți-a spart din greșeală macheta aceea de avion, spuse Ioana încet. Cea pe care ai adus-o de la târgul din Sibiu.
Radu încremeni. Macheta rară de „Messerschmitt” fusese mândria lui; lucrase la ea luni întregi.
— Din greșeală? întrebă el, aproape fără voce.
— Da. Dădea cu aspiratorul și a atins vitrina. Macheta a căzut.
— Și de ce dădea cu aspiratorul în biroul meu? simți cum furia îi urcă în piept. Nu stabiliserăm că acela e singurul loc unde nu intră?
— A vrut să-ți facă o bucurie, Ioana își coborî privirea. Știa că întârzii și s-a gândit să facă curat.
— Unde e?
— A plecat la vecina. A zis că se întoarce când te liniștești.
Radu intră în birou. Pe masă erau împrăștiate bucăți din machetă: aripile rupte, fuselajul crăpat în două. Luni de muncă migăloasă fuseseră nimicite într-o clipă.
— Asta a fost ultima picătură, șopti el, privind avionul distrus.
— Radu, te rog, veni Ioana în spatele lui. Nu a vrut.
— Nu e vorba despre avion, spuse el, întorcându-se spre soție. E vorba despre faptul că mama ta nu respectă spațiul nostru, regulile noastre, relația noastră. Se bagă în toate.
— Își face doar griji pentru noi, încercă Ioana s-o apere, dar vocea ei nu mai avea aceeași siguranță.
— Nu. Nu își face griji. Controlează. Și eu nu mai pot trăi așa.
— Ce vrei să spui? În ochii Ioanei apăru frica.
— Ori mama ta se mută, ori divorțăm, spuse el, punând ultimatumul pe masă. Nu glumesc. Am ajuns la limită.
Ioana se trase înapoi de parcă ar fi lovit-o.
— Nu poți vorbi serios! Să-mi alung propria mamă?
— Nu spun să o alungăm. Să închirieze un apartament aproape. O ajutăm cu bani, o vizităm cât vrea. Dar eu nu mai pot trăi cu ea sub același acoperiș.
— Și dacă o aleg pe mama? întrebă ea încet.