— Atunci va trebui să ne despărțim, răspunse el la fel de încet. Cincisprezece ani am fost pe primul loc pentru tine, iar în ultimele trei luni mă simt musafir în propria casă.
Ioana izbucni în plâns.
— Nu e drept! Mama e singură, are nevoie de sprijin!
— Iar eu am nevoie de soția mea, spuse Radu, apropiindu-se de ea. Am nevoie de casa mea, un loc în care să pot respira, nu să aștept următoarea observație sau următoarea intervenție.
În acel moment, ușa de la intrare se trânti: doamna Elena se întorsese. Auzind vocile, veni direct spre ei.
— A, ai apărut, începu ea din prag. Probabil i-ai spus deja Mirelei toate mizeriile despre mine. Eu, apropo, am vrut să fac un bine. Iar jucăria ta oricum era plină de praf, nu folosea la nimic.
— Mamă! strigă Ioana. Te rog, nu acum.
— Dar când? Când soțul tău se va coborî să audă adevărul? Că el…
— Ajunge, o întrerupse Radu, surprins chiar și el de calmul propriei voci. Doamnă Elena, haideți să ne așezăm și să vorbim ca niște oameni maturi.
Soacra tăcu pe neașteptate. Intrară în sufragerie și se așezară: Radu în fotoliu, Ioana și mama ei pe canapea.
— Înțeleg prin ce treceți, începu el. Să-ți pierzi soțul după atâția ani împreună este cumplit. Dar trebuie să ne înțelegeți și pe noi. Eu și Ioana ne construim viața și relația de cincisprezece ani. Acum totul e în pericol.
— Din cauza mea, nu? pufni soacra.
— Da, răspunse Radu direct. Din cauza controlului continuu, a observațiilor, a intervențiilor în viața noastră. Mă simt străin în propria mea casă.
— Acum este și casa mea, declară încăpățânată doamna Elena.
— Tocmai despre asta vreau să vorbim, spuse el, străduindu-se să rămână calm. Cred că ar fi mai bine să locuiți separat.
— O dați pe mama soției afară, în stradă? se aprinse ea. Frumos am ajuns!
— Nu vă dă nimeni afară în stradă, continuă Radu cu răbdare. Vă ajutăm să închiriați ceva aproape, venim la dumneavoastră, vă sprijinim financiar.
— Și dacă refuz? își încrucișă ea brațele.
— Atunci mă tem că eu și Ioana nu vom mai putea trăi împreună, spuse el, uitându-se la soția lui. I-am spus deja asta.
— Șantajistule! izbucni doamna Elena. Ioana, și tu accepți așa ceva?
Ioana își ridică fața plină de lacrimi.
— Nu știu ce să fac, mamă. Vă iubesc pe amândoi. Dar Radu are dreptate: ultimele luni au fost grele pentru toți.
— Adică și tu vrei să plec? În glasul soacrei se simți durerea.
— Vreau să fim toți liniștiți, spuse Ioana încet. Iar acum nimeni nu e liniștit. Nici tu, nici Radu, nici eu.
Atunci au început, pentru prima dată, să nu mai vorbească unul peste altul. Și, cu greu, au găsit un alt echilibru, în care fiecare își trăia propria viață, dar rămânea parte din aceeași familie.