– Ori mama ta pleacă, ori noi doi ne despărțim.
– Ori mama ta se mută, ori divorțăm, i-am spus soției mele după ce ultima ei ispravă a depășit orice limită pe care mai puteam s-o înghit.
– Cât mai stăm? Întârziem! Ioana se uita nerăbdătoare la ceas, mutându-și greutatea de pe un picior pe altul în holul apartamentului.
– Sunt gata, mai îndrept doar nodul de la cravată, a răspuns Radu din dormitor. Apropo, am fi fost deja plecați dacă nu ți-ai fi schimbat rochia de trei ori.
– Ah, nu începe și tu! s-a răstit Ioana, cu iritarea tremurându-i în voce. Vreau să arăt decent la petrecerea firmei tale, nu ca o femeie ștearsă!
Radu a apărut în prag, trăgând de cravată până când nodul s-a așezat perfect. La patruzeci și cinci de ani, încă avea trupul drept și bine ținut, deși la tâmple i se strecuraseră deja fire argintii.
– Tu arăți mereu bine, am spus mai blând. Mai ales când nu te lași pradă nervilor.
Ioana a deschis gura să-mi răspundă, însă în clipa aceea din bucătărie a ieșit Elena Popescu, mama ei, ținând în mână o cană cu ceai.
– Unde vă duceți așa gătiți? a întrebat ea, măsurându-ne din cap până în picioare cu privirea ei cercetătoare.
– Radu are petrecerea de firmă, mamă. Ți-am spus de dimineață, a murmurat Ioana, potrivindu-și cerceii.
– A, da, uitasem, a zis Elena Popescu, sorbind din ceai. Și de ce așa târziu? E aproape ora nouă.
– Tocmai de asta ne grăbim, a spus Radu, încercând să-și păstreze glasul egal, deși înăuntru simțea cum i se adună fierbințeala. Ioana, chemăm un taxi sau conduc eu?
– Mai bine taxi. Așa poți și tu să te relaxezi, a spus Ioana, scoțând telefonul din poșeta de seară.
– Foarte bine, s-a băgat Elena Popescu. Bărbații așa sunt: când e vorba de băut sunt primii, când e vorba de răspundere se fac nevăzuți.
Radu și-a încleștat maxilarul și a numărat în gând până la zece. Fiecare vorbă a soacrei cădea ca un reproș, chiar și atunci când discuția era despre ceva neînsemnat.
– Mamă, te rog, a șoptit Ioana, aruncându-i soțului o privire vinovată.
– Bine, bine, tac, a spus Elena Popescu, întorcându-se spre bucătărie. Dar a lăsat ușa întredeschisă, destul cât să poată prinde fiecare cuvânt din hol.
– Taxiul ajunge în cinci minute, a anunțat Ioana, punând telefonul la loc în poșetă.
– Bine, a spus Radu, luându-și sacoul. Ai luat cheile?
– Da, am luat tot.
Din bucătărie, soacra a apărut iar:
– Și la ce oră vă întoarceți? Să încui ușa peste noapte?
– Nu încuia, mamă. Avem chei.
– Și dacă le pierdeți? Sau dacă beți prea mult? a întrebat ea, privind sceptic spre ginerele ei.
– Nu pierdem cheile, a tăiat-o Radu. Și știu foarte bine când să mă opresc.
– Toți spuneți așa, iar după aceea…
– Să nu stați până târziu! a strigat Elena Popescu după ei, în timp ce ieșeau.
În taxi, Ioana i-a strâns mâna soțului.
– Iart-o pe mama. Se agită fiindcă îi pasă.
– Sigur, a răspuns Radu, privind pe geam. Strada întunecată, felinarele, oamenii grăbiți de pe trotuar treceau pe lângă el ca o viață străină. Uneori își dorea să se piardă în mulțimea aceea, liber, fără senzația apăsătoare că fiecare pas îi este judecat.
Cu trei luni în urmă, Elena Popescu se mutase la ei după moartea tatălui Ioanei. „Pentru puțin timp”, spusese atunci Ioana, doar până când mama avea să se obișnuiască să trăiască fără soțul ei. Numai că acel „puțin timp” prinsese rădăcini, iar apartamentul lor cu trei camere din București începuse să semene tot mai mult cu o colivie prea strâmtă.
Petrecerea companiei se ținea într-un restaurant elegant din centrul Bucureștiului. Interior rafinat, muzică live, colegi îmbrăcați festiv, pahare lucind în lumina caldă — totul promitea o seară plăcută. Radu s-a destins treptat, vorbind cu angajații și cu partenerii lor. Ioana strălucea într-o rochie bleumarin, cucerind pe toată lumea cu zâmbetul și naturalețea ei.
– Aveți o soție minunată, i-a spus Mihai Dumitrescu, directorul firmei, lângă bar. O adevărată doamnă.
– Mulțumesc, a răspuns Radu cu mândrie, privind-o pe Ioana, care discuta însuflețită cu soția directorului. Am avut noroc.
– De cât timp sunteți căsătoriți?
– De cincisprezece ani. În aprilie facem aniversarea.
– Impresionant, a dat din cap Mihai Dumitrescu. Un timp serios. Aveți copii?
– Nu, a spus Radu, clătinând ușor din cap. Nu s-a întâmplat.
Era rana lor veche. El și Ioana încercaseră ani la rând, merseseră la controale, făcuseră tratamente, așteptaseră răspunsuri. Medicii ridicau din umeri: totul părea în regulă, trebuia doar răbdare. Apoi Ioana hotărâse că le era bine și în doi.
Seara a curs mai departe. Radu a băut două pahare de vin, nu mai mult; își cunoștea măsura, indiferent ce credea soacra lui. Pe la unsprezece a început să se gândească la plecare.
– Poate mai rămânem puțin? a propus Ioana. Abia a început lumea să danseze.
– Încă o jumătate de oră, apoi mergem, a acceptat Radu. Mâine tot zi de lucru e.
Ioana a zâmbit și l-a tras pe ring. Pe o melodie lentă, s-au rotit unul lângă altul ca în anii de la început. Radu și-a apropiat soția, i-a simțit parfumul și, pentru câteva minute, s-a gândit că poate lucrurile nu erau chiar atât de rele. La urma urmei, o soacră în casă nu era sfârșitul lumii. Mulți oameni trăiau cu părinții sub același acoperiș.