S-au întors acasă aproape de miezul nopții. În apartament lumina era aprinsă, deși amândoi speraseră că Elena Popescu adormise deja.
– Ați apărut, în sfârșit, s-a auzit glasul soacrei când au trecut pragul. Credeam că trebuie să sun la poliție.
– Mamă, te rog, a spus Ioana obosită. A fost doar o petrecere de firmă.
– Pe vremea mea, oamenii serioși nu veneau acasă la orele astea, a zis Elena Popescu, strângându-și buzele. Și miroși a alcool, Radu.
– Am băut două pahare de vin toată seara, a răspuns el, forțându-se să vorbească liniștit.
– Toți spuneți la fel.
– Mamă, suntem obosiți, a intervenit Ioana. Vorbim mâine.
– Desigur, desigur, a oftat teatral soacra. Eu aici nu contez. Părerea mea nu interesează pe nimeni.
Radu s-a dus în baie fără să mai scoată un cuvânt. Sub jetul dușului fierbinte, a încercat să spele iritarea odată cu oboseala. Cincisprezece ani de căsnicie, și niciodată nu simțise între ei o tensiune atât de grea. Când s-a întors în dormitor, Ioana era deja întinsă în pat.
– Nu pune la inimă ce zice mama, a șoptit ea. Îi e greu după moartea tatei.
– Dă-i timp, a adăugat Ioana, mângâindu-l pe braț. Se va obișnui.
Radu ar fi vrut să-i spună că se temea să nu se obișnuiască el însuși cu reproșurile fără sfârșit, cu nevoia de a da socoteală pentru fiecare pas, cu lipsa oricărui colț cu adevărat al lui. Dar a tăcut. Ioana adormea deja, iar pe el îl aștepta o zi grea la serviciu.
Dimineața a început cu miros de crap prăjit. Radu nu suporta mirosul acela, iar Elena Popescu știa foarte bine. A intrat în bucătărie strâmbându-se, încercând să nu pară nepoliticos.
– Bună dimineața, a mormăit soacra. Micul dejun e aproape gata.
– Mulțumesc, dar mănânc ceva la birou, a spus Radu, turnându-și cafea. Mă grăbesc foarte tare.
– Ca de obicei, a oftat ea ostentativ. Mâncarea mea nu e destul de bună pentru domnul șef.
– Nu e vorba de asta, a spus el, sorbind din cafeaua fierbinte. Chiar mă grăbesc.
– Ioana o să mănânce acasă, ca o soție așezată, a zis Elena Popescu, punând pe farfurie o bucată zdravănă de pește. Nu ca alții, care aleargă de parcă îi gonește cineva din urmă.
Radu a terminat cafeaua în tăcere și a ieșit din bucătărie. În hol s-a ciocnit de Ioana, încă buimacă de somn.
– Pleci deja? s-a mirat ea.
– Da, am multe de rezolvat, i-a spus, sărutând-o pe obraz. Mama ta a prăjit pește.
– Of, iar? a strâmbat Ioana din nas. Îmi pare rău. Vorbesc eu cu ea.
– Nu mai are rost, a răspuns Radu obosit. Oricum nu schimbă nimic.
Ziua de lucru s-a târât fără sfârșit. Radu nu reușea să se concentreze și se trezea mereu gândindu-se la ce se întâmpla acasă. La prânz, Ioana l-a sunat.
– Bună, ce faci? Vocea ei suna încordat.
– Muncesc. Ce s-a întâmplat?
– Mama a umblat prin lucrurile tale din dulap. Spune că făcea ordine. I-am zis că nu-ți place să-ți atingă cineva lucrurile, dar s-a supărat.
– Ioana, am obosit, a izbucnit Radu. De ce crede ea că poate hotărî orice în casa noastră?
– Vrea doar să ajute, a încercat Ioana s-o apere. Știi cum e ea, nu poate sta locului. Are nevoie să facă ceva.
– Atunci să-și găsească ceva de făcut cu lucrurile ei! a ridicat Radu vocea, apoi și-a dat seama că îl puteau auzi colegii. Ascultă, te sun mai târziu. Acum nu pot vorbi.
A închis și a rămas cu ochii în fereastră, întrebându-se dacă ar fi trebuit să insiste ca soacra să rămână în locuința ei. Dar Elena Popescu o vânduse aproape imediat după moartea soțului, spunând că fiecare perete îi amintea prea mult de el. Acum nu mai exista drum de întoarcere.
Seara, Radu a rămas la birou până târziu, fără chef să se întoarcă acasă. Când a ajuns, Ioana l-a întâmpinat cu o expresie vinovată.
– S-a întâmplat ceva? a întrebat el, descălțându-se.
– Mama a spart din greșeală modelul tău de avion, a spus Ioana încet. Pe acela pe care l-ai adus de la Brașov.
Radu a încremenit. Modelul rar de IAR-80 fusese mândria lui; muncise luni întregi ca să-l asambleze.
– Din greșeală? a repetat el.
– Da. Aspira și a lovit vitrina. Modelul a căzut.
– Și de ce aspira în biroul meu? În piept i s-a ridicat un val de furie. Am stabilit că acesta e singurul loc în care ea nu intră!
– Voia să-ți facă o surpriză plăcută, a spus Ioana, coborând privirea. Știa că întârzii și s-a gândit să facă ordine.
– Unde e?
– A plecat la vecina Doina. A zis că se întoarce după ce te liniștești.
Radu a intrat în birou. Pe masă zăceau bucățile modelului: aripile rupte, fuselajul crăpat în două, fragmente mici împrăștiate ca după un accident adevărat. Luni de muncă migăloasă dispăruseră într-o clipă.
– Asta a fost ultima picătură, a șoptit el, privind resturile avionului.
– Radu, te rog, a venit Ioana în spatele lui. N-a vrut.
– Nu e vorba despre avion, s-a întors el spre ea. E vorba despre faptul că mama ta nu respectă spațiul nostru, regulile noastre, relația noastră. Se amestecă în absolut tot.
– Se îngrijorează pentru noi, a spus Ioana, dar în glasul ei nu mai era aceeași siguranță.
– Nu, nu se îngrijorează. Controlează. Și eu nu mai pot trăi așa.
– Ce vrei să spui? Ochii Ioanei s-au umplut de teamă.