Am pomenit în treacăt despre afacerea mea, fără să intru în detalii. Elena nu s-a însuflețit, așa cum observasem de atâtea ori la alte femei.
— Important este să-ți placă ție ceea ce faci, a spus simplu.
Cuvintele ei m-au atins mai profund decât m-aș fi așteptat.
Când s-a întunecat de tot, am pornit încet spre ieșirea din parc. Conversația continua, dar devenise mai joasă și mai liniștită.
Încă încercam să prind clipa care să-mi confirme că testul funcționase. Numai că acea clipă nu a venit.
Înainte să plece, Elena s-a oprit și m-a privit.
— Astăzi ești puțin ciudat, a spus ea zâmbind ușor.
— În ce sens?
— Pari închis, dar în același timp pari sincer.
Apoi s-a întors și a plecat fără să aștepte răspunsul meu.
Am rămas la ieșirea din parc cu senzația că totul trebuia să se termine cu totul altfel.
Am mai stat mult acolo, de parcă aș fi sperat ca Elena să se întoarcă sau măcar să privească în urmă. Ea însă s-a pierdut liniștit în mulțimea serii, ca și cum între noi nu se întâmplase nimic deosebit. Tocmai calmul acela m-a tulburat mai puternic decât m-ar fi tulburat orice refuz.
Am condus spre casă fără să spun nimic. Muzica pe care o porneam de obicei automat mi se părea inutilă, chiar iritantă. Traseul cunoscut s-a transformat brusc într-un drum lung, plin de gânduri de care nu mă puteam ascunde.
Pentru prima dată după multă vreme, aproape că nu m-am gândit la muncă. De regulă, afacerea îmi ocupa mintea în întregime: telefoane, contracte, planuri și extindere. Acum însă toate acestea se retrăseseră undeva în fundal, lăsând loc acelei întâlniri. Trebuia să fie doar un test simplu, dar devenise ceva ce nu reușeam să înțeleg.
În noaptea aceea am dormit foarte puțin.
Îi repetam în minte vocea, privirea, gesturile și replicile. Nu găseam la ea prefăcătorie, dorința de a plăcea cu orice preț sau vreun calcul ascuns. Și tocmai asta mă neliniștea. Mă așteptasem la un rezultat cunoscut, previzibil. Voiam o dovadă pentru teoria mea, dar mă lovisem de ceva care nu se potrivea deloc cu ea.
Dimineața am luat telefonul de câteva ori ca să-i scriu Elenei, apoi l-am lăsat deoparte. După câteva minute întindeam din nou mâna spre ecran, dar renunțam iar.
Până și mie mi se părea ridicol.
La prânz am trimis, în cele din urmă, un mesaj scurt:
„Ai ajuns cu bine?”
Răspunsul nu a venit imediat.
„Da. Mulțumesc pentru seară.”
Atât. Fără emoții exagerate, fără întrebări și fără vreo încercare insistentă de a continua conversația.
Am privit mult timp ecranul.
Următoarele zile au trecut într-un ritm ciudat. Munceam, mă întâlneam cu clienții, semnam documente și rezolvam problemele obișnuite, însă gândurile se întorceau fără încetare la plimbarea aceea. În felul în care obișnuiam să evaluez oamenii apăruse o fisură.
Până atunci totul mi se păruse ușor de înțeles: interes sau avantaj, sinceritate sau joc. Acum schema aceea nu mai părea la fel de sigură.
După câteva zile i-am propus Elenei să ne vedem din nou.
De data aceasta nu am mai inventat nimic și nu m-am ascuns în spatele unei măști. I-am scris pur și simplu:
„Dacă nu ai nimic împotrivă, aș vrea să ne mai întâlnim.”
Răspunsul ei a fost la fel de calm:
„Bine. Dar să nu ne grăbim.”
Am stabilit să ne vedem lângă un lac mic, la marginea orașului. Am venit cu mașina, însă nu am făcut din asta un subiect. Elena a sosit pe jos, la fel de firească și simplă ca prima dată. Nu făcea nimic ca să impresioneze.
Ne-am așezat pe o bancă de lemn și am privit apa. La început conversația nu s-a legat prea bine. Între noi plutea ceva nespus, dar niciunul nu simțea nevoia să-l lămurească imediat.
Eu am revenit la discuția de la prima întâlnire.
— Atunci ai spus că sunt ciudat.
Elena a zâmbit ușor.
— Așa am spus.
— De ce ai avut impresia asta?
A tăcut câteva clipe, privind suprafața netedă a lacului.
— Pentru că pari să aștepți mereu ca oamenii să-și arate partea rea.
Cuvintele ei au nimerit exact acolo unde trebuia.
Nu am știut ce să răspund.
Elena nu a insistat, nu a încercat să scoată de la mine mărturisiri și nici nu a transformat discuția într-o analiză. Pur și simplu a lăsat tăcerea să rămână între noi.
Pentru prima dată după multă vreme, am înțeles că liniștea alături de altcineva nu trebuie să fie neapărat stânjenitoare. Uneori poate fi calmă.
— Probabil că așa se întâmplă când greșești prea des, am spus în cele din urmă.
Ea a dat din cap, ca și cum m-ar fi înțeles, fără să mă contrazică și fără să mă scuze.
— Atunci poate că nu ar trebui să aștepți răul înainte ca el să apară.
Întrebarea fusese rostită simplu, fără lecții și fără presiune. Totuși, am continuat să mă gândesc la ea și după ce ne-am despărțit.
Din ziua aceea nu am mai putut s-o privesc pe Elena ca pe o persoană pe care trebuia s-o pun la încercare. Dorința de a o verifica s-a stins treptat, iar în locul ei a apărut un interes mai complicat, fără armură și fără calcule.
Am început să observ lucruri pe care înainte le ignoram. Elena știa să asculte fără să întrerupă. Nu se grăbea să umple fiecare pauză cu vorbe. Nu-mi judeca frazele după câștigul pe care l-ar fi putut obține din ele.