Iar asta îmi tulbura echilibrul mai mult decât orice suspiciune.
Într-o seară m-am trezit povestindu-i despre mine mai mult decât intenționasem. I-am vorbit despre muncă, despre oboseala permanentă și despre golul care poate apărea chiar și atunci când, din afară, viața ta pare perfectă.
Elena m-a ascultat în tăcere. Nu m-a analizat, nu mi-a oferit sfaturi și nu s-a grăbit să tragă concluzii.
— Ai realizat multe, a spus ea după o scurtă pauză. Dar se pare că pentru tine însuți ai lăsat foarte puțin loc.
Gândul acesta îmi era cunoscut. Numai că, pentru prima dată, nu suna ca o mustrare. Era doar o observație liniștită.
Întâlnirile noastre au devenit mai dese. Fără pași bruschi și fără promisiuni solemne. Eram doar doi oameni care ajungeau să-și petreacă tot mai mult timp împreună.
Cu cât treceau zilele, cu atât înțelegeam mai limpede că primul meu test nu adusese rezultatul pe care îl așteptasem.
Dimpotrivă, distrusese chiar ideea cu care venisem la întâlnire.
M-am întors la vechea mea convingere: de multe ori, oamenii nu se apropie de persoana din fața lor, ci de posibilitățile pe care aceasta le poate oferi.
Alături de acest gând apăruse însă unul mai greu de acceptat: poate că neîncrederea mea spunea mai multe despre mine decât despre ceilalți.
Să recunosc asta era mai dureros decât orice deznodământ ar fi putut avea prima întâlnire.
Au mai trecut câteva săptămâni. Am observat că obișnuința de a aștepta o lovitură nu dispăruse dintr-odată, dar nu mai ocupa tot spațiul din mintea mea. Înainte priveam oamenii aproape ca pe niște tranzacții: calculam riscuri, avantaje și pierderi. Acum mecanismul începea să dea tot mai des greș, asemenea unei unelte vechi care nu mai este potrivită pentru munca de azi.
Eu și Elena am continuat să ne vedem, fără să dăm relației un nume oficial. Nu discutam despre viitor și nu ne ofeream promisiuni. Pentru mine, ritmul acesta lent era ceva nou. Elena nu împingea lucrurile înainte, iar eu încercam să nu le grăbesc, deși uneori simțeam nevoia să accelerez totul și să aflu, în sfârșit, ce exista între noi.
Într-o zi am invitat-o la cină în oraș. Nu pentru un alt test și nici pentru vreun experiment. Pur și simplu voiam să petrec o seară cu ea.
Ne-am așezat într-o cafenea mică, luminată blând. Nu era nimic pompos, iar nimeni nu părea interesat de mesele vecine. M-am surprins gândindu-mă că, pentru prima dată după mult timp, nu evaluam decorul, servirea sau prețurile din meniu.
Elena a comandat un fel de mâncare simplu. Nu pe cel mai scump și nici pe cel mai ieftin doar ca să dea impresia că nu-i pasă. A ales ceea ce își dorea cu adevărat. Naturalețea ei continua să mă surprindă.
La început am vorbit despre lucruri obișnuite: serviciu, întâmplări amuzante și mici absurdități de zi cu zi. Treptat, conversația a devenit din nou mai serioasă.
— Încă mai testezi oamenii? m-a întrebat Elena, fără să-și ridice privirea de la ceașcă.
Nu era nicio urmă de reproș în glasul ei.
Am ezitat.
— Nu ca înainte.
Ea a încuviințat, de parcă răspunsul îi era suficient.
— Și de ce făceai asta?
Am privit pe fereastră. Răspunsul sincer era mai simplu și mai neplăcut decât mi-aș fi dorit.
— Nu voiam să greșesc din nou.
Elena și-a înclinat puțin capul.
— Dar tu nu îi testai pe oameni. Încercai să afli dacă tu mai ești capabil să ai încredere în cineva.
Fraza aceea m-a atins mai puternic decât mă așteptam.
Nu am găsit imediat un răspuns.
După cină am mers mult pe jos. Seara era caldă și liniștită, fără agitație și fără zgomote puternice. Cu cât înaintam, cu atât simțeam mai clar cum vechea mea vigilență își pierdea treptat puterea asupra mea.
Totuși, nu dispăruse complet.
Uneori mă surprindeam ascultând cu atenție fiecare cuvânt al Elenei, căutând contradicții și analizându-i reacțiile. După aceea mă enervam pe mine.
Elena observa, probabil, totul, dar aproape niciodată nu vorbea direct despre asta. O singură dată mi-a spus:
— Aștepți mereu să fii dezamăgit. Chiar și atunci când lucrurile merg bine.
Nu am contrazis-o.
Nu aveam ce să spun.
Între timp, afacerea își urma cursul. Întâlniri, contracte, extindere și sarcini noi — toate rămâneau la locul lor. Dar am început să observ cât de mecanic îmi făceam treaba. Parcă o parte din mine se ocupa de afaceri, iar cealaltă trăia undeva separat.
Detașarea aceasta a început să mă obosească într-un mod nou, nu fizic, ci înăuntru.
Într-o seară am rămas la birou aproape până la miezul nopții. Angajații plecaseră de mult, iar liniștea din încăpere devenise aproape palpabilă. Stăteam la masă, priveam documentele și nu reușeam să mă concentrez asupra lor.
Atunci mi-am dat seama că nu mă gândeam la contracte, bani sau planuri de viitor. Încercam să înțeleg de ce mă simțeam atât de liniștit lângă femeia pe care, la început, voiam s-o pun la încercare.
Nu găseam niciun răspuns.
După câteva zile, Elena mi-a propus să ieșim din oraș. Doar să schimbăm peisajul, fără un plan prestabilit și fără să alegem dinainte un traseu anume.