La treizeci de ani, din afară, păream un om care reușise în viață. Aveam câteva service-uri auto, o casă mare în afara orașului, un SUV bun și un venit suficient de mare încât să nu mă gândesc la fiecare bancnotă cheltuită. Pentru cunoscuți, existența mea părea aproape perfectă. Numai că, în interior, mai ales când venea vorba despre relații, simțeam un gol pe care nu reușeam să-l umplu.
Povestea se repeta mereu. De îndată ce o femeie afla că nu eram doar un bărbat obișnuit, ci unul înstărit, atitudinea ei se schimba. În conversații apărea prudența, zâmbetele deveneau calculate, iar printre cuvinte se strecurau aluzii tot mai transparente. Nu mai eram văzut ca omul din fața ei, cu tabieturi, temeri, pasiuni și slăbiciuni. În locul lui Andrei apărea o oportunitate convenabilă.
Cu timpul, lucrul acesta nu doar că m-a obosit, ci a început să mă enerveze. Voiam să aflu dacă mai exista sinceritate în oameni sau dacă totul ajunsese să se bazeze pe interes și calcul.
În perioada aceea am cunoscut-o pe Elena pe internet. Profilul ei mi-a atras atenția încă de la început. Nu afișa lux, nu încerca să pară mai importantă decât era, avea fotografii obișnuite, descrieri scurte și câteva formulări ușor stângace. Lucra ca asistentă medicală și scria de parcă nu simțea nevoia să joace rolul altcuiva.
Am vorbit aproape o săptămână. Conversațiile curgeau liniștit. Elena nu mă grăbea, nu mă întreba despre bani și nu încerca să afle ce poziție ocupam. Când am ajuns să discutăm despre o întâlnire, mi-a venit ideea unui mic experiment.
I-am propus să ne plimbăm prin parc. Fără mașină, fără restaurant scump și fără decorul elegant pe care mulți îl consideră obligatoriu la prima întâlnire.
„Mașina este la reparat, momentan stau cam prost cu banii, iar salariul întârzie”, i-am scris. Apoi am așteptat răspunsul.
De obicei, după asemenea cuvinte, interesul femeilor dispărea repede. Elena însă a răspuns cu totul altfel:
„Nu-i nimic. O plimbare este chiar mai plăcută.”
Am hotărât să duc testul mai departe.
Din dulap am scos o geacă veche, pe care nu o mai purtasem din anii studenției. Am ales o pereche simplă de blugi și niște adidași uzați. Ceasul scump a rămas acasă; în locul lui mi-am pus la mână o brățară ieftină. În buzunar am băgat puțini bani, exact cât să nu par complet lipsit de posibilități.
În ziua stabilită am ajuns în parc mai devreme. M-am așezat pe o bancă și, spre surprinderea mea, am început să fiu neliniștit. Nu mai trăisem de mult asemenea emoții înaintea unei întâlniri.
Elena a apărut la timp. Nu purta un machiaj strident și nu părea hotărâtă să cucerească pe cineva prin înfățișare. Avea un impermeabil simplu, o privire deschisă și un zâmbet discret.
— Bună! Tu ești Andrei? m-a întrebat.
— Da. Îmi pare rău că totul este atât de modest. Trec printr-o perioadă mai dificilă.
M-am pregătit pentru reacția pe care o cunoșteam deja: stânjeneală, dezamăgire sau răceală. Elena doar a ridicat din umeri.
— Nu-i nicio problemă. Important este că ne-am întâlnit. Mergem?
Am pornit pe alee. Discuția s-a legat fără efort, fără tăceri forțate și fără încercări de a impresiona. Am vorbit despre copilărie, despre cărți și despre întâmplări mărunte. La un moment dat am ajuns chiar să discutăm despre motivul pentru care ploaia poate liniști uneori mai bine decât muzica.
Elena nu m-a întrebat cu ce mă ocup, nu a încercat să afle cât câștig și nici nu a calculat cât de „promițător” eram. O interesa ce gândeam, cum reacționam, în ce fel vorbeam și unde îmi fugea privirea.
Cu fiecare pas îmi era mai greu să mențin imaginea inventată. Începusem, fără să-mi dau seama, să fiu pur și simplu eu.
La un moment dat am uitat chiar de ce pusesem la cale întregul spectacol.
Timpul a trecut pe nesimțite. Spre seară s-a răcit și amândoi am început să ne fie foame. Nu departe de noi era un chioșc mic, unde se vindeau cafea și mâncare de stradă.
— Mâncăm ceva? Fără restaurante. Sincer să fiu, acum nu-mi permit așa ceva, am spus eu.
Am scos banii cu o stângăcie prefăcută, ca și cum aș fi numărat ultimele bancnote și monede.
— Două cafele și o shaorma. O împărțim, i-am spus vânzătorului.
Cu coada ochiului o urmăream pe Elena, așteptând să-i observ măcar o urmă de nemulțumire. Îmi imaginam deja variantele cunoscute: avea să se răcească, să se simtă dezamăgită sau să inventeze un motiv ca să plece.
Ea însă a rămas lângă mine și s-a uitat la oamenii care treceau.
— Ce seară frumoasă, nu-i așa? a spus încet.
Pentru o clipă am rămas fără cuvinte.
— Da… frumoasă.
Ne-am așezat pe o bancă. Elena ținea paharul de carton cu ambele mâini, de parcă nu doar cafeaua o încălzea. Nu avea nici urmă de iritare, nu-mi reproșa nimic și nu încerca să compare întâlnirea noastră cu ceva mai scump sau mai sofisticat.
Eu încă așteptam să apară ceva care să distrugă liniștea aceea neobișnuită.
Minutele treceau, dar nimic nu se schimba.
Elena mi-a povestit că, după anumite ture, obosea nu atât fizic, cât sufletește. Am ascultat-o și mi-am dat seama că eu însumi îi vorbeam mult mai deschis decât o făceam de obicei cu oamenii.