Și Andrei băuse peste măsură. Relația lui cu Ioana trecea de mult printr-o criză apăsătoare: certuri fără sfârșit din nimicuri, reproșuri vechi scoase mereu la lumină, răceală, oboseală unul față de celălalt. Trăiau în aceeași casă ca doi străini legați încă de creditul pentru apartament și de obișnuință. La un moment dat, pe terasă rămăseseră doar el și soacra lui. O seceră subțire de lună lumina masa pe care zăceau încă resturile cinei de sărbătoare.
— Știi, Andrei, — Maria rotea încet paharul între degete, — câteodată am impresia că n-am trăit niciodată pentru mine. Totul a fost pentru alții. Pentru soț, pentru fiică, pentru ce se cuvine. Dar eu sunt încă vie. Încă simt ceva.
Ea vorbise atunci despre singurătatea ei, despre Petre, care de ani buni nu-i mai era soț, ci doar un om care locuia în aceeași casă și cu care nu mai avea aproape nimic de spus. Andrei asculta, dădea din cap și, fără să vrea, simțea o înrudire dureroasă cu femeia aceea. În seara aceea, ea încetase să mai fie doar mama soției lui. Era un om — la fel de obosit, de singur și de pierdut ca el.
N-a reușit niciodată să-și amintească limpede cine trecuse primul linia aceea nevăzută. În memorie îi rămăseseră doar mirosul parfumului ei — flori de tei amestecate cu ierburi amare — căldura pielii și șoapta joasă: „Nu schimbă nimic… Doar o dată. Ca și cum am avea iar douăzeci de ani…” Dimineața, când se trezise în camera de oaspeți, Andrei se simțise ultimul ticălos. Maria trebăluia deja în bucătărie, făcea clătite și se purta ca și cum între ei nu se întâmplase nimic altceva decât o discuție lungă, de suflet. Hotărâseră să tacă. Să uite. Să taie acea noapte din viața lor. Și aproape reușiseră. Până în ziua aceea. Până la semnul din naștere.
Andrei își trecu palma peste fruntea udă de sudoare. Pe lângă el treceau asistente și îl priveau cu suspiciune, dar nu-i mai păsa. Gândurile i se izbeau unele de altele. „Un băiat și o fată… Gemeni… Atunci fata e și ea a mea?” Pe băiețel era semnul lui. Gemenii puteau fi dizigoți, dar fuseseră concepuți în aceeași noapte. Nu mai rămânea aproape niciun loc pentru îndoială: devenise tatăl propriului cumnat și al propriei cumnate. Absurdul și groaza situației erau atât de mari, încât simți pentru o clipă dorința să izbucnească în râs, dar din piept îi ieși doar un sughiț înăbușit.
Ușa salonului scârțâi încet, iar Maria Georgescu ieși pe coridor. Purta un halat de flanelă al spitalului. Cu o mână se ținea de perete, cu cealaltă își sprijinea cu grijă abdomenul. Fața îi era cenușie, istovită, sfâșiată de oboseală, însă ochii îi ardeau cu o limpezime febrilă și înfricoșătoare.
— Andrei, trebuie să vorbim. Vino acolo, — spuse ea, arătând din cap spre camera mică de odihnă de la capătul coridorului.
Intrară într-o încăpere îngustă, cu două fotolii lăsate și un televizor vechi. Din colț se auzea zumzetul egal al unui frigider.
— Ai înțeles tot, nu-i așa? — întrebă ea direct, fără să-și coboare privirea.
— Are același semn, doamnă Maria. Același, până la ultimul contur. Înțelegeți foarte bine ce înseamnă asta.
— Mai încet, — ridică ea brusc mâna. — Și acum ascultă-mă cu atenție. Petre Georgescu nu poate avea copii. N-a putut niciodată. În tinerețe a făcut oreion cu complicații grele. Am aflat înainte de nuntă, iar medicii au confirmat totul atunci.
Andrei încremeni. Podeaua păru să se miște din nou sub el.
— Și Ioana? — întrebă el răgușit, de parcă vorbele îi zgâriau gâtul.
— Ioana e fiica mea.
Andrei rămase ca de piatră, simțind cum ultima bucată de pământ stabil îi fuge de sub picioare. Se uita la soacra lui și aștepta o explicație care putea fie să-i salveze ce mai rămăsese din minte, fie să-l doboare definitiv.
— Ioana e fiica dumneavoastră? — vocea i se frânse. — Cu alt bărbat? Petre a știut?
Maria se lăsă greu într-un fotoliu adâncit și strânse din buze când o durere proaspătă îi fulgeră prin cusături.
— A știut. Și a acceptat. Pentru că mă iubea. Pentru că el nu putea să-mi dea un copil, dar nu voia să mă vadă suferind toată viața din cauza asta. Am găsit… un donator. Anonim. Pe atunci nu i se spunea chiar așa cum i se spune acum, dar ideea era aceeași. Biologic, Ioana nu este fiica lui, însă el a crescut-o ca pe sângele lui. Și ea nu va afla niciodată adevărul, — Maria își ridică ochii înroșiți spre Andrei. — La fel cum nici cei doi nu vor afla vreodată adevărul despre tine.
— Așadar vreți să mă prefac pur și simplu că nu s-a întâmplat nimic? — Andrei râse scurt, nervos, fără pic de veselie. — Să continui să trăiesc lângă Ioana, știind că mă culc cu sora propriei mele soții? Că, Doamne iartă-mă, am ajuns bunic pentru propriii mei copii? Nu, asta e o nebunie. Cred că mi-am pierdut mințile…
— Stăpânește-te și ascultă o femeie mai în vârstă decât tine, care s-a gândit deja la toate, — vocea Mariei deveni tare, aproape metalică. — Nimeni nu va spune nimic nimănui. Ioana nu va afla nici despre noaptea aceea, nici despre faptul că s-a născut datorită unui donator. Petre își va trăi viața fără să știe păcatul dintre noi. Iar copiii aceștia vor crește crezând că eu și Petre suntem părinții lor, iar tu vei rămâne ginerele și, în același timp, unchiul lor.