— Sunteți un monstru, — șopti Andrei aproape fără glas, făcând un pas spre ușă.
— Sunt mamă, — răspunse ea calm. — O mamă care, în sfârșit, a primit ceea ce și-a dorit toată viața. Doi copii. Și nu te voi lăsa nici pe tine, nici pe Ioana, nici pe altcineva să sfărâme familia asta. M-ai înțeles, Andrei?
El o privea pe femeia aceea vlăguită, cenușie, în ai cărei ochi ardea o iubire nebună, devoratoare, pentru cele două pachețele din salonul alăturat. Și în clipa aceea pricepu: nu avea să cedeze. Niciodată.
— Dar analizele? ADN-ul? — întrebă el, agățându-se de ultima fărâmă de speranță.
— Medicii sunt oameni pe care îi cunosc de ani de zile. Actele sunt deja făcute, iar în ele apare Petre Georgescu. Totul e hotărât. A mai rămas un singur pericol — tu. Conștiința ta. Dar ești bărbat, Andrei. O să reziști. O să duci asta.
Andrei alunecă încet pe lângă perete și se ghemui, acoperindu-și fața cu palmele. Își aminti dimineața de după acea noapte: cum Ioana, întoarsă de la seminar, îl sărutase pe obraz și îi spusese: „Ce bine că tu și mama ați reușit, în sfârșit, să vorbiți normal. Păreați atât de apropiați pe terasă.” Își aminti cum Maria îi turnase cafeaua cu o față complet de nepătruns. Cum, două luni mai târziu, anunțase sarcina, punând totul pe seama unui miracol, a tratamentelor hormonale și a medicilor.
— Și dacă plec de lângă Ioana? — întrebă el atât de încet, încât abia se auzi.
— Atunci îi voi spune că ai înșelat-o cu mama ei. Iar în ochii ei vei rămâne pentru totdeauna nu doar un trădător, ci un nemernic care a profitat de o femeie în vârstă. Și nimeni nu va crede că a fost dorința amândurora. Înțelegi? Nimeni.
Andrei ridică privirea. Ochii îi erau plini de lacrimi furioase și neputincioase.
— Mi-ați distrus viața.
— Nu, Andrei. Ți-am dăruit copii. Doar că nu vei avea niciodată voie să-i numești ai tăi. Iar acum ridică-te și zâmbește. Ioana e deja pe drum, în zece minute ajunge aici. O întâmpini jos. Cu flori. Și, pentru numele lui Dumnezeu, zâmbește.
Ieși din camera de odihnă fără să-și mai simtă picioarele. Coridorul gol mirosea a clor și a deznădejde. În dreptul salonului se opri și privi înăuntru. O asistentă aranja bebelușii în pătuțuri — inclusiv băiețelul cu semnul din naștere sub urechea stângă. Fiul lui. Sângele lui. Andrei atinse geamul cu vârful degetelor.
— Iartă-mă, — șopti atât de încet, încât nimeni nu-l auzi.
Jos, la intrarea în maternitate, o mașină claxonă scurt. Andrei își șterse ochii, își aranjă gulerul cămășii, luă al doilea buchet — trandafiri roșii pentru Ioana — și porni în întâmpinarea soției care nu avea să afle niciodată că bărbatul ei tocmai devenise tatăl fratelui și al surorii ei.
Viața mergea mai departe. Înfricoșătoare, absurdă, schilodită, dar tot viață. Iar el trebuia de acum să învețe cum să existe în continuare — cu taina aceasta, cu minciuna aceasta, cu semnul din naștere care, de atunci înainte, avea să-i apară în vise în fiecare noapte.