Se întâmplase vara. Era ziua Irinei, la casa de la țară a părinților ei. Seara începuse fără nimic neobișnuit: grătar în curte, vin de casă, urări, râsete, farfurii puse pe masa lungă de pe terasă. Mariana fusese atunci neobișnuit de vie. Într-o rochie subțire de vară, cu părul desfăcut pe umeri, părea scoasă din vârstă — caldă, prezentă, plină de o energie pe care parcă nu avusese cui să o dea. Petre, soțul ei și tatăl Irinei, băuse ca de obicei prea mult din vișinata făcută în casă și adormise în hamac înainte să apară primele stele. Irina plecase în oraș: trebuia să se pregătească pentru un seminar important de dimineață și promisese că revine în zori.
Și Radu băuse mai mult decât ar fi trebuit. În perioada aceea, căsnicia lui cu Irina trecea printr-o criză lungă și urâtă: certuri pentru orice mărunțiș, reproșuri aruncate din oboseală, răceală, tăceri apăsătoare. Trăiau unul lângă altul ca doi străini legați încă de rate, de obișnuință și de rușinea de a recunoaște că se îndepărtaseră. La un moment dat, pe terasă rămăseseră numai el și soacra lui. O felie subțire de lună lumina masa pe care mai zăceau resturile cinei festive.
— Știi, Radu, — Mariana rotea încet paharul între degete, — uneori am impresia că n-am apucat niciodată să trăiesc pentru mine. Mereu pentru cineva. Pentru soț, pentru copil, pentru ce zice lumea că e „corect”. Dar eu sunt încă vie. Încă simt. Încă vreau ceva de la viață.
Îi vorbise despre singurătatea ei, despre Petre, care de mult nu-i mai era soț în adevăratul sens al cuvântului, ci doar un om cu care împărțea aceeași casă și cu care abia mai avea ce discuta. Radu o ascultase, dăduse din cap și, fără să vrea, simțise o apropiere stranie față de femeia aceea. În seara aceea, ea încetase să mai fie doar mama soției lui. Era un om — la fel de obosit, de singur și de pierdut ca el.
N-a putut niciodată să-și amintească cine a trecut primul peste linia aceea nevăzută. În memorie îi rămăseseră doar parfumul ei — lăcrămioare amestecate cu o aromă amară de ierburi — căldura pielii și șoapta ei joasă: „Nu schimbă nimic… Doar o dată. Ca și cum am avea iar douăzeci de ani…” Dimineața, când s-a trezit în camera de oaspeți, Radu s-a simțit cel mai josnic om de pe pământ. Mariana trebăluia deja prin bucătărie, făcea clătite și se purta ca și cum între ei nu se întâmplase nimic în afară de o conversație lungă, sinceră, de noapte. Hotărâseră să tacă. Să uite. Să smulgă seara aceea din viața lor. Și aproape reușiseră. Până în ziua aceea. Până la semnul din naștere.
Radu și-a trecut palma peste fruntea udă de transpirație. Asistentele treceau pe lângă el și îl priveau cu suspiciune, dar nu-i mai păsa. Gândurile i se loveau unele de altele. „Un băiat și o fată… Gemeni… Atunci și fetița e a mea?” Băiatul purta marca lui. Gemenii puteau fi din ovule diferite, însă fuseseră concepuți în aceeași noapte. Aproape că nu mai rămânea loc pentru îndoială: devenise tatăl propriului cumnat și al propriei cumnate. Ridicolul și oroarea situației erau atât de mari, încât pentru o clipă i-a venit să râdă în hohote, dar din piept i-a ieșit doar un suspin sugrumat.
Ușa salonului a scârțâit încet, iar Mariana a apărut pe coridor. Purta un halat gros de flanelă, de spital. Cu o mână se sprijinea de perete, cu cealaltă își ținea cu grijă abdomenul. Fața îi era cenușie, obosită, stoarsă de puteri, dar în ochi îi ardea o lumină febrilă și înfricoșător de limpede.
— Radu, trebuie să vorbim. Hai acolo, — a spus ea, arătând cu bărbia spre o mică sală de odihnă de la capătul coridorului.
Au intrat într-o încăpere strâmtă, cu două fotolii lăsate și un televizor vechi. Din colț se auzea zumzetul constant al unui frigider.
— Ai înțeles tot, nu-i așa? — l-a întrebat ea direct, fără să-și plece ochii.
— Are același semn, doamnă Mariana. Identic. Știți foarte bine ce înseamnă asta.
— Mai încet, — a ridicat ea mâna brusc. — Acum ascultă-mă cu atenție. Petre nu poate avea copii. N-a putut niciodată. În tinerețe a făcut oreion cu complicații grave. Am aflat înainte de nuntă, iar medicii au confirmat atunci totul.
Radu a rămas nemișcat. Lumea i s-a clătinat din nou sub picioare.
— Și Irina? — a întrebat el răgușit.
— Irina este fiica mea.
Radu parcă s-a împietrit. Simțea că pământul dispare complet de sub el. O privea pe soacra lui și aștepta explicația care ori îi mai putea salva o fărâmă de minte, ori îl putea zdrobi de tot.
— Irina e fiica dumneavoastră? — glasul i s-a rupt. — Cu alt bărbat? Petre a știut?
Mariana s-a lăsat greu într-unul dintre fotoliile adâncite și a tresărit de durerea cusăturilor proaspete.
— A știut. Și a acceptat. Pentru că m-a iubit. Pentru că el nu-mi putea dărui un copil și nu voia să-mi petrec viața suferind din cauza asta. Am găsit… un donator. Anonim. Pe atunci nu se numea ca acum, dar esența era aceeași. Biologic, Irina nu este fiica lui, însă el a crescut-o ca pe copilul lui. Și ea nu va afla niciodată adevărul, — Mariana și-a ridicat spre Radu ochii inflamați de oboseală. — Așa cum nici acești doi copii nu vor afla vreodată adevărul despre tine.