La cincizeci și cinci de ani, o femeie a adus pe lume doi copii deodată. Ginerele ei a ajuns la maternitate ca să o felicite, convins că va rosti câteva vorbe politicoase, va lăsa florile și se va întoarce acasă. Dar, în clipa în care s-a apropiat de nou-născuți, a încremenit. Pe gâtul unuia dintre bebeluși se vedea limpede un semn din naștere. Același contur ciudat. Același loc. Același semn pe care îl purta și el de când se știa. Pentru câteva secunde, Radu n-a mai fost în stare nici să tragă aer în piept.
Aerul greu din secția de lăuze părea să aibă greutate, ca o pânză umedă lipită de față. Mirosea puternic a dezinfectant, a cearșafuri fierte și a curățenie rece de spital. Radu se oprise în dreptul ușilor mari de la intrare, cu o neliniște pe care nu și-o putea explica. Ținea în brațe un buchet mare de crizanteme albe, flori prea sobre, prea reci, aproape ceremoniale, dar doamnei Mariana îi plăcuseră dintotdeauna. Ziua aceea schimbase deja mersul obișnuit al familiei: unele rude vorbeau despre minune, altele își ascundeau cu greu judecata și murmurau că fusese o nebunie.
La vârsta la care multe femei se pregătesc să-și răsfețe nepoții, Mariana Ionescu făcuse un pas pe care cei mai mulți l-ar fi socotit imposibil. Născuse gemeni. Un băiat și o fată — „pereche completă din prima”, glumiseră medicii de la camera de gardă. Pentru spital era un caz rar, o dovadă a medicinei moderne și a unei rezistențe a trupului aproape neverosimile. Pentru vecinii din satul de vacanță de lângă Snagov era subiectul perfect pentru șoapte peste gard. „La vârsta asta, iar scutece? Asta nu mai e curaj, e rătăcire”, spuneau pe la colțuri. Radu, însă, alesese să nu comenteze. O vedea pe Irina, soția lui, cât era de emoționată. Crescuse singură la părinți și, de mică, tânjise după un frate sau o soră. Acum, când trecuse bine de treizeci de ani, dorința aceea veche se împlinea într-un fel straniu, prin propria ei mamă.
— Domnule, rămâneți acolo ca statuia? Intrați, dar nu stați mult! — glasul tăios al asistentei de gardă l-a smuls din încremenire. — Lăuza e istovită, aveți cel mult zece minute. Și puneți halatul. Nu suntem în curtea casei.
Radu și-a tras fără un cuvânt halatul subțire de unică folosință, care foșnea neplăcut la fiecare mișcare, apoi a intrat în salon. Mariana stătea întinsă pe patul înalt de spital. Arăta epuizată: pielea îi era uscată, cenușie, aproape pergamentoasă, iar sub ochi avea umbre adânci. Totuși, privirea ei, așezată pe cele două pătuțuri transparente de lângă fereastră, avea o lumină pe care Radu nu i-o mai văzuse niciodată — triumfătoare, puternică, aproape stăpânitoare, ca și cum maternitatea târzie îi dăduse dreptul să învingă lumea.
— Intră, Radu, — a spus ea încet, mișcând abia capul. — Uită-te la ei. Numai uită-te ce fericire.
Radu a făcut câțiva pași, a pus buchetul pe noptieră — Mariana nici măcar nu s-a uitat spre flori — și s-a aplecat peste primul pătuț. Înăuntru dormea un ghemotoc roz, din care se ivea chipul mic și încrețit al fetiței. Dormea adânc, cu pumnișorii strânși de parcă, încă din prima zi, se pregătea să-și apere locul pe lume. „Forța unei mame poate fi înspăimântătoare”, i-a trecut prin minte. Apoi s-a întors spre al doilea pătuț, unde dormea băiatul. Era puțin mai mare decât sora lui și își mișca buzele neliniștit prin somn.
Radu s-a aplecat mai aproape, vrând să-i deslușească trăsăturile noului membru al familiei, iar în clipa următoare a simțit că inima i se prăbușește în gol. Pe gâtul copilului, puțin sub urechea stângă, se vedea limpede un semn din naștere. Neregulat, cu o formă ciudată, cât o monedă mică. În capul lui Radu parcă a explodat ceva. Același semn. Exact același. În același loc în care îl avea și el, de când se născuse. Dintr-un gest mecanic, și-a dus mâna la propriul gât și a simțit sub degete cum îi pulsează nebunește vena.
Salonul s-a clătinat în fața ochilor lui. Pereții au început să se rotească încet, aerul s-a făcut fierbinte și greu, ca un abur gros prin care nu mai putea trece nimic. Radu nu mai găsea aer. S-a prins de spătarul unui scaun ca să nu cadă, iar degetele i s-au albit de cât de tare strângea lemnul.
— Radu? Ce ai pățit? Ești alb ca varul! — vocea soacrei i-a ajuns la urechi înfundată, parcă venind de foarte departe.
— Nimic… doar… e prea cald aici, — a reușit el să spună, retrăgându-se spre ușă.
A ieșit aproape fugind pe coridor, fără să mai bage în seamă chemările îngrijorate din urmă. S-a lipit cu spatele de peretele rece, acoperit cu faianță, și a început să înghită aer cu gura deschisă. În fața ochilor îi reveneau, ca niște cadre zgâriate dintr-un film vechi, întâmplările unei seri pe care încercase cu disperare, vreme de nouă luni, să o șteargă din minte.