— Știi, Adi, — Elena rotea încet paharul între degete, — uneori mi se pare că n-am trăit niciodată pentru mine. Mereu pentru altcineva. Pentru bărbat, pentru copil, pentru ce se cuvine. Dar eu încă sunt vie. Încă simt. Încă mai vreau ceva de la viața asta.
Îi vorbise despre singurătatea ei, despre Mircea, care de mult nu-i mai era soț, ci mai degrabă un om cu care împărțea aceeași casă și cu care abia mai avea ce discuta. Adrian o ascultase, dând din cap, iar pe neașteptate simțise o apropiere tulburătoare față de femeia aceea. În seara aceea, Elena încetase să mai fie doar mama soției lui. Era un om. Un om obosit, singur, pierdut, la fel ca el.
Niciodată n-a reușit să-și amintească limpede cine trecuse primul peste linia aceea nevăzută. Din noaptea aceea îi rămăseseră doar parfumul ei — lăcrămioare amestecate cu miros amar de ierburi, căldura pielii și șoapta joasă: „Nu schimbă nimic… Doar o dată. Ca și cum am avea iar douăzeci de ani…” Dimineața, trezindu-se în camera de oaspeți, Adrian se simțise cel mai josnic om de pe pământ. Elena era deja în bucătărie, făcea clătite și se purta de parcă între ei nu se întâmplase nimic mai mult decât o discuție lungă, sinceră, până târziu. Hotărâseră să tacă. Să uite. Să taie totul din memorie. Și aproape reușiseră. Până în ziua aceea. Până la semnul din naștere.
Adrian își trecu palma peste fruntea umedă. Asistentele treceau pe lângă el și îl priveau bănuitoare, dar nu-i păsa. Gândurile se izbeau unele de altele. „Un băiat și o fată… Gemeni… Deci și fata e a mea?” Băiatul purta semnul lui. Gemenii puteau fi diferiți, dar fuseseră concepuți în aceeași noapte. Nu mai rămânea aproape nicio îndoială: devenise tatăl propriului cumnat și al propriei cumnate. Grozăvia și absurditatea situației erau atât de mari, încât îi veni să izbucnească în râs, dar din piept nu-i ieși decât un suspin scurt, înăbușit.
Ușa salonului scârțâi încet, iar Elena ieși pe coridor. Purta un halat de spital din flanel. Cu o mână se sprijinea de perete, cu cealaltă își ținea cu grijă abdomenul. Fața îi era cenușie, obosită, stoarsă de puteri, însă ochii ardeau cu o limpezime febrilă, înspăimântătoare.
— Adi, trebuie să vorbim. Vino acolo, — spuse ea, arătând cu bărbia spre mica sală de odihnă de la capătul coridorului.
Intrară într-o încăpere strâmtă, cu două fotolii lăsate și un televizor vechi. În colț, un frigider bâzâia monoton.
— Ai înțeles, nu-i așa? — întrebă ea direct, fără să-și coboare privirea.
— Are același semn, doamnă Elena. Identic. Știți foarte bine ce înseamnă asta.
— Mai încet, — ridică ea mâna brusc. — Și acum ascultă-mă cu atenție. Mircea nu poate avea copii. Nu a putut niciodată. În tinerețe a făcut oreion cu complicații grave. Am aflat înainte de nuntă, medicii au confirmat atunci totul.
Adrian încremeni. Podeaua păru să i se miște din nou sub picioare.
— Dar Ioana? — întrebă el răgușit.
— Ioana este fiica mea.
Adrian simți că se împietrește cu totul, iar pământul de sub el dispare definitiv. O privea pe soacra lui așteptând o explicație care fie avea să-i salveze ultima fărâmă de rațiune, fie avea să-l zdrobească de tot.
— Ioana e fiica dumneavoastră? — i se frânse vocea. — Cu alt bărbat? Mircea a știut?
Elena se lăsă greu în fotoliul scufundat și strânse din dinți de durere, din cauza cusăturilor proaspete.
— A știut. Și a acceptat. Pentru că m-a iubit. Pentru că el nu-mi putea dărui un copil, dar nu voia să-mi petrec viața suferind din cauza asta. Am găsit… un donator. Anonim. Atunci nu se vorbea despre asta ca acum, dar esența era aceeași. Biologic, Ioana nu este fiica lui, dar el a crescut-o ca pe copilul lui. Și ea nu va afla niciodată adevărul, — Elena își ridică ochii inflamați spre Adrian. — Exact cum nici acești doi copii nu vor afla vreodată adevărul despre tine.
— Deci vreți să mă prefac pur și simplu că nu s-a întâmplat nimic? — Adrian râse nervos, fără bucurie. — Să trăiesc mai departe cu Ioana, știind că dorm lângă sora propriei mele soții? Că, Doamne iartă-mă, am ajuns bunicul propriilor mei copii? Nu. E delir. Cred că mi-am pierdut mințile…
— Stăpânește-te și ascultă o femeie mai în vârstă decât tine, care a gândit deja totul, — vocea Elenei deveni tare, aproape metalică. — Nimeni nu va spune nimic nimănui. Ioana nu va afla nici despre noaptea aceea, nici despre felul în care a venit ea pe lume. Mircea va trăi fără să știe păcatul nostru. Iar copiii aceștia vor crește crezând că eu și Mircea suntem părinții lor, iar tu vei fi pentru ei ginerele casei și unchiul lor în același timp.
— Sunteți un monstru, — șopti Adrian aproape fără sunet, retrăgându-se spre ușă.
— Sunt mamă, — răspunse ea calm. — O mamă care a primit în sfârșit ceea ce și-a dorit toată viața. Doi copii. Și nu voi lăsa nici pe tine, nici pe Ioana, nici pe altcineva să distrugă familia asta. Ai înțeles, Adi?
El o privea pe femeia aceea sleită, îmbătrânită brusc, cu chipul cenușiu, în ai cărei ochi ardea o dragoste nebună, totală, pentru cele două ghemotoace din salonul vecin. Și atunci înțelese: nu avea să cedeze. Niciodată.