Elena smuci ușa frigiderului și scoase castronul greu cu carnea pusă la marinat:
— Nu sunt în dispoziție? Asta e casa mea și gătesc ce cred eu că trebuie! M-am săturat să mă învârt după toate mofturile ei. Dacă doamnei Doina nu-i place rața făcută ca la mama acasă, poate să roadă covrigi uscați!
— Ema, te rog… — Andrei își trecu obosit palma peste față. — Știi foarte bine că mama are gastrită. Medicul i-a interzis mâncarea picantă. Chiar nu puteai pregăti ceva mai simplu?
— Mereu aceeași poveste! — Elena trânti castronul pe masă, iar marinada se clătină până la margine. — De Crăciunul trecut a fost „fără sare”, de ziua lui Vlad „fără grăsime”, acum „fără picant”! Dar la mine se gândește cineva? Am căutat trei zile rețeta asta și am stat o noapte întreagă să potrivesc marinada!
În bucătărie năvăli Vlad, băiețelul lor de șapte ani:
— Mami, a venit buni. Și cu ea unchiul Radu și tanti Ioana.
Elena trase aer adânc în piept, încercând să-și liniștească tremurul degetelor. Musafirii ajunseseră mai devreme decât se așteptaseră, iar ea nici măcar nu apucase să se schimbe. În plus, cearta cu Andrei îi strivise și ultima urmă de chef.
— Du-te și întâmpină-i, — îi spuse ea soțului, dând din cap spre hol. — Vin și eu imediat, doar mă aranjez puțin.
Andrei rămase o clipă în prag:
— Te rog, azi fără scene. Mama vrea să ne prezinte bărbatul din viața ei. Pentru ea contează mult.
— Am înțeles, — Elena zâmbi forțat. — Du-te. Nu-i lăsa să aștepte.
Când rămase singură, închise ochii și numără încet până la zece. Soacra ei, doamna Doina Popescu, fusese durerea ei de cap încă din primele zile ale relației cu Andrei. În cei cinci ani de căsnicie se băgase în toate: cum trebuia crescut Vlad, unde se punea biblioteca, ce ciorbă era „potrivită” pentru copil. Iar Andrei, crescut cu ideea că „mama nu te învață niciodată de rău”, îi luase arareori apărarea soției.
Bine. Astăzi e o zi specială, își spuse Elena în gând. Mai rabd. Dacă doamna Doina își face, în sfârșit, viața ei, poate ne lasă și pe noi să respirăm.
Își puse în grabă rochia pregătită, își dădu puțin ruj pe buze, își netezi buclele rebele și ieși în sufragerie cu cel mai luminos zâmbet pe care îl putea scoate din ea.
— Bună ziua, doamnă Doina! — Elena se apropie de soacră, gata s-o îmbrățișeze, dar femeia îi răspunse doar cu o înclinare rece a capului. — Mă bucur să vă văd. Radu, Ioana, bine ați venit!
Rudele lui Andrei îi zâmbiră cald. Lângă soacră stătea un bărbat necunoscut, înalt, drept, cu o barbă tunsă îngrijit și presărată cu fire argintii. Arată bine pentru aproape șaizeci de ani, observă Elena fără să vrea. Acum înțeleg de ce doamna Doina se tot întinerea în ultima vreme.
— Faceți cunoștință, — spuse soacra, așezându-și mâna pe umărul bărbatului. — El este domnul Mircea Ionescu, prietenul meu…
— Soțul tău, draga mea, — o corectă el cu blândețe. — De două săptămâni suntem cununați civil. Îmi pare foarte bine să vă cunosc. Am auzit multe despre voi de la Doina.
Elena surprinse schimbul de priviri dintre Andrei și Radu. Se vedea limpede că vestea căsătoriei mamei îi lovise ca un tunet pe cer senin.
— Felicitări! — Elena fu prima care își reveni. — E minunat! Poftiți la masă, imediat aduc aperitivele.
— Vin să te ajut, — se oferi Ioana.
În bucătărie, femeia începu imediat să șoptească:
— Nu-mi vine să cred! Tu știai că s-au căsătorit deja?
— Habar n-am avut, — răspunse Elena, scoțând farfuriile din dulap. — Cred că nici Andrei nu știa. Ai văzut ce față avea?
— Cum să nu! — pufni Ioana. — Doar doamna Doina se jura că după moartea lui Gheorghe nu se va mai mărita niciodată. „Ca tatăl vostru nu mai există bărbat pe lume” — îți amintești?
— Îmi amintesc, — dădu Elena din cap. — Dar sincer, mă bucur pentru ea. Poate de acum… — se opri, căutând cuvintele.
— …o să te lase mai în pace? — încheie Ioana în locul ei. — Să nu-ți faci iluzii. Vorbim despre doamna Doina. Ea trăiește ca să dea lecții.
Când reveni în sufragerie cu tăvile, Elena îl văzu pe Vlad arătându-i plin de entuziasm lui Mircea colecția lui de pietre:
— Pe asta am găsit-o lângă Olt, când am fost cu tata la pescuit! Iar pe asta am adus-o din excursia cu școala! Și uitați-vă la asta, parcă e o inimă!
— Ai un ochi foarte bun, Vlăduț, — zâmbi bărbatul. — Eu am fost geolog pe vremuri. Acasă am aproape un mic muzeu de minerale. Dacă părinții tăi îți dau voie, într-o zi ți-l arăt.
Elena rămase surprinsă. Doina nu lăsase niciodată pe cineva din afară să se apropie atât de ușor de nepotul ei. Își apăra cu gelozie „locul special” în viața copilului, ca și cum dragostea lui Vlad ar fi fost o proprietate.
— La masă! — anunță Elena. — Felul principal va fi gata cam în jumătate de oră.
— Și ce ai pregătit la felul doi? — întrebă doamna Doina, așezându-se, ca de obicei, în capul mesei.
— Rață la cuptor, în stil de casă, — răspunse Elena pe un ton egal. — Și budincă de cartofi.
— Rață? — soacra își strâmbă buzele. — Știi foarte bine că nu am voie picant. Și pe căldura asta… Puteai să faci o salată mai ușoară.
— Nu e picantă, mamă, — interveni Andrei. — Elena a avut grijă să nu pună condimente tari.
Nu era adevărat, iar Elena îl privi recunoscătoare. Pentru prima dată după ani întregi, soțul ei se așezase de partea ei, chiar dacă printr-o mică minciună albă.
— Iar pentru dumneavoastră, doamnă Doina, — adăugă Elena, — am făcut separat piept de pui la abur. Dietetic.
— Mulțumesc, desigur, — spuse soacra, prefăcându-se mișcată. — Numai că puiul la abur e fad. Pentru musafiri se putea ceva mai interesant.
— Doina, — rosti încet Mircea, — Elena s-a străduit. Hai să ne bucurăm pur și simplu de seara asta.
Doamna Doina îi aruncă soțului o privire tăioasă, dar tăcu. Ca să dezamorseze atmosfera, Radu ridică paharul:
— Să bem pentru proaspeții însurăței! Pentru tine, mamă, și pentru domnul Mircea!
Toți ciocniră cu ușurare. Discuția începu, încetul cu încetul, să curgă mai firesc. Mircea se dovedi un povestitor plăcut: colindase jumătate de țară și vorbea cu farmec despre drumuri, munți, cariere de piatră și sate uitate între dealuri. Până și doamna Doina părea, pentru câteva clipe, mai moale.
Când aduse felul principal, Elena privi rața rumenită, așezată pe platou și decorată cu verdeață proaspătă. Pusese suflet în mâncarea aceea, deși știa prea bine că soacra ei probabil n-avea s-o aprecieze.
În sufragerie se discuta despre noul apartament al Doinei și al lui Mircea:
— Spațios, cu vedere spre parcul de lângă primărie, — se lăuda soacra. — Mircea a insistat să facem renovarea cum trebuie și a ieșit superb. Mult mai primitor decât aici.
— Și renovarea noastră e reușită, — spuse Andrei, apărând casa lor. — Elena a ales singură tapetul.
— Pentru niște tineri merge, — încuviință doamna Doina cu indulgență. — Dar ar cam fi vremea să vă gândiți la ceva mai… respectabil.
Elena își strânse pumnii sub șorț, dar nu răspunse. Când platoul ajunse pe masă, musafirii exclamară încântați.
— Arată minunat! — spuse Mircea cu sinceritate.
— Și miroase extraordinar, — îl susținu Ioana.
Până și soacra mormăi:
— La vedere e acceptabilă. Să vedem gustul.
Elena împărți rața în farfurii și puse sosul separat. Pentru doamna Doina așeză acel piept de pui, garnisit cu aceeași grijă ca restul farfuriilor.
— Divin! — Radu gustă primul. — Ema, te-ai întrecut pe tine însăți!
— Chiar e foarte bună, — aprobă Mircea. — Doina, ar trebui să-i ceri rețeta.
— Eu am alergie la rață, — tăie soacra, înțepând puiul cu furculița. — Iar asta e ca o bucată de cauciuc. Nici sare nu are.
— Mamă, — spuse Andrei cu răbdare, — medicul ți-a interzis sarea.
— Nu mi-a interzis gustul! — izbucni femeia. — Există verdețuri, lămâie… Dar asta ce e? Vată fiartă!
Elena simți cum i se urcă sângele în obraji. Atâta muncă, atâta grijă, atâtea ore pierdute. Și din nou, nimic nu era bine.
— Doamnă Doina, — rosti ea printre dinți, — am gătit exact după recomandările medicului. Dacă nu vă place, vă pot oferi altceva.
— Nu te deranja, — făcu soacra un gest scurt cu mâna. — Mai bine nu mănânc deloc. Sănătatea e mai importantă.
Peste masă se lăsă o tăcere apăsătoare. Vlad, simțind tensiunea fără s-o înțeleagă pe deplin, întrebă:
— Buni, chiar te muți? Și eu ce fac?
— O să ne vedem, puiule, — răspunse soacra cu o dulceață lipicioasă. — O să vii la noi, la mine și la domnul Mircea. O să ai camera ta.
— De ce? — se încruntă copilul. — Eu am cameră acasă.
— Ca să dormi la noi, — explică bunica. — Poate chiar mai multe zile la rând. Domnul Mircea te va învăța șah, îți va arăta pietrele lui…
— Nu vreau să stau mult, — spuse Vlad încăpățânat. — Eu vreau să fiu cu mama și cu tata.
— Sigur, dragul meu, — interveni Elena. — Vei fi cu noi. Iar la buni mergi în vizită când îți dorești tu.
— Elena, — doamna Doina îi aruncă o privire înghețată, — te rog să nu te bagi. Vorbesc cu nepotul meu.
— Iertați-mă, — răspunse Elena, abia ținându-și glasul să nu tremure, — dar este fiul meu. Am dreptul să iau parte la discuție.
— Fiul tău? — soacra își ridică bărbia. — Îți amintesc că este Popescu. Poartă numele nostru. Iar eu, ca femeie cea mai în vârstă a familiei, știu cel mai bine cum trebuie crescut.
— Mamă, — spuse Andrei pe un ton de avertisment, — ajunge.
— Nu, nu ajunge! — Doina se ridică, ridicând și vocea. — Cinci ani am tăcut, uitându-mă cum îmi strici nepotul cu metodele tale moderne! Fără ordine, fără disciplină! La șapte ani abia citește!
— Vlad citește foarte bine! — izbucni Elena. — Și are calificative excelente!
— Datorită cui? — contraatacă soacra. — Cine stă cu el la teme? Cine îl duce la pian?
— Eu, — spuse Elena încet. — În fiecare zi.
— Pentru că eu te împing de la spate! — Doina lovi masa cu palma. — Fără mine ai sta numai cu telefonul în mână! Știm noi ce fel de mame sunt astea!
— Doamnă Doina! — Elena sări în picioare, simțind că genunchii i se înmoaie. — Asta întrece orice măsură!
— Doina, liniștește-te, — încercă Mircea să intervină. — Nu ești dreaptă.
— Taci, Mircea! — se răsti soacra. — Tu nu știi ce se întâmplă aici! Dar de acum totul se schimbă. Noi avem trei camere, este loc destul. Vlad va locui cu noi.
— Ce?! — Elena rămase încremenită. — Vreți să-mi luați copilul?
— Vreau să-i dau o creștere adevărată! — Doina se ridică și mai dreaptă. — Iar tu… tu nu mai ești stăpână în casa asta! De astăzi înainte se va face cum spun eu!
Tăcerea explodă ca o grenadă. Până și Andrei, care ani la rând găsise scuze pentru mama lui, rămase mut de șoc.
— Mamă, — spuse el în cele din urmă, — nu poți pur și simplu să-l iei pe Vlad. Este fiul nostru.
— Băiatul meu, — soacra coborî glasul, încercând să pară blândă, — eu fac totul pentru binele vostru. Dar soția ta… nu se descurcă. Recunoaște!
— Nu mă descurc?! — Elena înghiți nodul din gât. — Muncesc, țin casa, cresc copilul, gătesc și pentru voi… Ce mai lipsește?!
— Ema, calmează-te, — Andrei întinse mâna spre ea, dar Elena se feri.
— Nu, Andrei, gata! — Elena privi pe rând fețele din cameră. — Cinci ani am răbdat. Cinci ani am încercat să-i fiu pe plac. Și ce am primit? Umilințe în fața musafirilor și amenințări că-mi ia copilul!
— Nimeni nu-l va lua pe Vlad, — începu Andrei, dar ea îl întrerupse:
— Și ce înseamnă „nu mai ești stăpână”? Ce înseamnă „se va face cum spun eu”? Cum trebuie să înțeleg asta?
Soacra își strâmbă gura:
— Vreau ca nepotul meu să crească așa cum trebuie. Iar tu… Uită-te la tine. Țipi de față cu copilul, faci crize…
În Elena ceva se rupse. Anii de umilințe, observațiile, tensiunea permanentă — toate se strânseseră într-un vas care, în sfârșit, se revărsa. Își desfăcu încet șorțul, îl împături cu grijă și se uită la soțul ei:
— Alege, Andrei. Acum. Ori mama ta, ori familia noastră. Nu există a treia variantă.
— Ema, ce ultimatumuri sunt astea… — murmură el, pierdut.
— Sunt perfect calmă, — spuse ea, și chiar era adevărat. Furia se transformase într-o limpezime rece. — Aștept hotărârea ta.
Rudele se uitau una la alta fără să știe unde să-și așeze privirea. Mircea își privea soția uluit. Vlad plângea încet într-un colț.
— Andrei, — Doina îi puse mâna pe umăr, — nu o lăsa să te manipuleze. Noi suntem sângele tău.
— Da, mamă, — răspunse Andrei, neașteptat de ferm, dându-i mâna la o parte. — Noi suntem o familie. Eu, Elena și Vlad. Și îți cer să-i ceri iertare soției mele.
Soacra se dădu înapoi de parcă ar fi fost lovită:
— Ce?! Ei?!
— Pentru fiecare cuvânt spus astăzi, — continuă Andrei, așezându-se lângă Elena. — Asta este casa noastră, iar stăpâna ei este ea. Nimeni nu are dreptul să ne spună cum să trăim.
Elena îl privea uimită. Pentru prima dată în cinci ani, soțul ei o apăra nu pe jumătate, nu cu scuze, ci hotărât, în fața tuturor.
— Andrei! — glasul Doinei tremură. — O alegi pe ea în locul mamei tale?
— Îmi aleg familia, — răspunse el calm. — Iar dacă vrei să rămâi parte din ea, învață să-mi respecți soția. Altfel ne vom vedea rar.
Doamna Doina își plimbă privirea prin cameră, căutând sprijin. Dar întâlni doar fețe stânjenite. Până și Mircea o privea cu mustrare.
— Foarte bine, — șuieră ea, apucându-și poșeta. — Astăzi eu sunt în plus. Mircea, plecăm.
— Doina, poate totuși îți ceri iertare? — sugeră el cu prudență.
— Și tu?! — soacra se repezi spre hol. — Trădători! Radu, tu vii cu noi?
Radu tuși încurcat și își coborî privirea:
— Mamă… cred că ar fi mai bine să te liniștești puțin.
Asta fu picătura care umplu paharul. Cu demnitatea unei regine jignite, doamna Doina se opri în prag și aruncă peste umăr:
— Mâine te sun, Andrei. Când îți revii la minte.
Când ușa se închise, Elena îl trase pe Vlad la piept:
— Totul e bine, puiule. Buni doar s-a supărat. Tu rămâi cu noi. Îți promit.
— Chiar? — suspină băiatul.
— Sigur că da, — spuse Andrei, îmbrățișându-și fiul. — Noi vom fi mereu împreună.
— Ei bine, — Elena se întoarse spre musafiri, încercând să-și recapete respirația, — cine vrea cheesecake?
Seara continuă fără acea apăsare care le strânsese piepturile. Mai târziu, după ce toți plecară, iar Vlad adormi, Elena și Andrei rămaseră în bucătărie, în lumina stinsă a veiozei.
— Mulțumesc, — șopti ea. — Pentru că ai fost de partea mea.
— Trebuia să fac asta mai demult, — spuse el, strângându-i mâna. — Doar că… e greu să te ridici împotriva propriei mame.
— Știu, — Elena își sprijini capul de umărul lui. — Dar astăzi ai fost capul familiei noastre. Cu adevărat.
— Crezi că mama o să ierte? — în vocea lui se simțea neliniștea.
— Da, — răspunse Elena ferm. — Când va înțelege că manipularea nu mai funcționează.
— Și ce facem acum? — întrebă Andrei.
— Acum, — Elena trase adânc aer în piept, — punem limite. Ea va rămâne în viața noastră, dar după regulile noastre.
Au stat așa până aproape de zori, simțind cum între ei se năștea ceva nou: solid, curat, adevărat.
Iar dimineața sună Mircea. Doamna Doina îi rugase să le transmită că era gata să stea de vorbă… când toată lumea avea să se mai răcorească. Dar aceea era deja o altă poveste.