— Nu mai ești stăpână aici! a spus soacra cu voce tare, chiar sub privirile tuturor invitaților.
Elena a deschis brusc frigiderul și a scos bolul în care lăsase carnea la marinat.
— Nu ai chef? Este casa mea și gătesc ce cred eu de cuviință! M-am săturat să mă învârt după toate mofturile ei. Dacă doamnei Doina nu-i place rața pregătită ca la țară, să mănânce pesmeți!
— Eleno, Andrei își trecu obosit palma peste față, știi foarte bine că mama are gastrită. Medicul i-a interzis mâncarea condimentată. Chiar nu puteai face ceva mai simplu?
— Mereu aceeași poveste! Elena trânti bolul pe masă. De Crăciun trebuia „fără sare”, la ziua lui Mihai „fără grăsime”, acum „fără condimente”! Dar la munca mea se gândește cineva? Trei zile am căutat rețeta potrivită și o noapte întreagă am stat să pregătesc marinada!
În bucătărie dădu buzna Mihai, băiețelul lor de șapte ani.
— Mami, a venit bunica. Și cu ea sunt unchiul Nicu și mătușa Gabriela.
Elena trase aer adânc în piept, încercând să-și potolească tremurul mâinilor. Musafirii sosiseră mai devreme decât se așteptase, iar ea nici măcar nu apucase să se schimbe. Cearta cu soțul îi stricase de tot dispoziția.
— Du-te și primește-i, îi spuse ea lui Andrei, dând scurt din cap. Eu mă aranjez repede și vin.
Soțul se opri în prag.
— Te rog, astăzi fără scene. Mama vrea să ni-l prezinte pe noul ei bărbat. Pentru ea contează mult.
— Înțeleg, răspunse Elena cu un zâmbet forțat. Du-te, să nu-i ții în ușă.
Rămasă singură, închise ochii și numără rar până la zece. Soacra ei, Doina Dumitrescu, fusese durerea ei de cap încă din primele zile ale relației cu Andrei. În toți cei cinci ani de căsnicie se amestecase în orice: cum trebuia crescut Mihai, unde să fie pusă mobila, ce ciorbe se găteau în casă. Iar Andrei, crescut cu ideea că „mama nu te sfătuiește niciodată de rău”, îi lua rareori apărarea soției.
Bine, astăzi e o zi specială, își spuse Elena în gând. O să rabd. Dacă doamna Doina și-a găsit un soț, poate, în sfârșit, ne lasă și pe noi să respirăm.
Își puse repede rochia pregătită, își dădu puțin ruj, își netezi buclele rebele și ieși în sufragerie cu cel mai luminos zâmbet pe care îl putea scoate la iveală.
— Bună ziua, doamnă Doina! Elena făcu un pas spre soacră, gata s-o îmbrățișeze, dar femeia îi răspunse doar cu o înclinare rece a capului. Mă bucur să vă văd. Nicu, Gabriela, bine ați venit!
Rudele lui Andrei îi zâmbiră cu căldură. Lângă soacră stătea un bărbat necunoscut, înalt, drept, cu barbă îngrijită și fire argintii. Nu arată rău deloc pentru șaizeci de ani, își spuse Elena. Acum înțeleg de ce doamna Doina a început, în ultima vreme, să se poarte ca o domnișoară.
— Faceți cunoștință, spuse soacra, punându-și mâna pe umărul bărbatului. El este domnul Adrian Popa, prietenul meu…
— Soțul tău, draga mea, o corectă el blând. Suntem căsătoriți civil de două săptămâni. Îmi pare foarte bine să vă cunosc. Am auzit multe despre voi de la Doina mea.
Elena observă cum Andrei și Nicu schimbară o privire. Era limpede că vestea căsătoriei mamei lor îi lovise ca un trăsnet.
— Felicitări! reuși Elena să spună prima. Este minunat! Poftiți la masă, imediat aduc aperitivele.
— Te ajut eu, se oferi Gabriela.
În bucătărie, femeia îi șopti imediat:
— Ei, asta da surpriză! Tu știai că au făcut deja cununia?
— Habar n-aveam, spuse Elena, scoțând farfuriile. Cred că nici Andrei nu știa nimic.
— Nici nu mă mir! pufni Gabriela. Doamna Doina jura după moartea lui Vasile Dumitrescu că nu se va mai mărita niciodată. „Un om ca tatăl vostru nu se mai găsește”, îți amintești?
— Îmi amintesc, dădu Elena din cap. Dar mă bucur pentru ea. Poate de acum…
Se opri, căutând un cuvânt care să nu sune prea dur.
— …o să te mai lase în pace? termină Gabriela în locul ei. Să nu-ți faci iluzii. Doina tot Doina rămâne. Dacă nu dă ea lecții cuiva, nu se simte bine.
Când se întoarse cu tăvile, Elena îl văzu pe Mihai arătându-i încântat lui Adrian colecția lui de pietre.
— Pe asta am găsit-o lângă Olt, când am fost cu tata la pescuit! Iar pe asta, într-o excursie cu școala! Uitați-vă la asta, seamănă cu o inimă!
— Ai ochi bun, Mihăiță, zâmbi bărbatul. Eu am fost geolog mulți ani. Acasă am aproape un mic muzeu de minerale. Dacă părinții tăi îți dau voie, ți-l arăt într-o zi.
Elena rămase mirată. Soacra nu lăsa niciodată pe cineva străin să se apropie atât de firesc de nepotul ei. Își păzea cu gelozie „locul special” din viața băiatului.
— La masă! anunță Elena. Felul principal e gata în jumătate de oră.
— Și ce avem la felul principal? întrebă doamna Doina, așezându-se, ca de obicei, în capul mesei.
— Rață la cuptor, cu sos de casă, răspunse Elena calm. Și cartofi gratinați.
— Rață? Soacra strâmbă din buze. Știi bine că nu am voie condimentat. Și pe căldura asta… Puteai face o salată mai ușoară.
— Nu e condimentată, mamă, interveni Andrei. Elena a avut grijă s-o pregătească fără mirodenii puternice.
Nu era adevărat, iar Elena îl privi recunoscătoare. Pentru prima dată după ani întregi, soțul ei îi luase partea, chiar dacă printr-o minciună nevinovată.
— Iar pentru dumneavoastră, doamnă Doina, adăugă Elena, am făcut separat piept de pui la abur. Dietetic.
— Mulțumesc, sigur, spuse soacra, prefăcându-se mișcată. Numai că puiul la abur e fad. Pentru oaspeți se putea ceva mai interesant.
— Doina, rosti încet Adrian, Elena s-a străduit mult. Hai să ne bucurăm de seara asta.
Doina îl fulgeră cu o privire tăioasă, dar nu mai spuse nimic. Ca să rupă tensiunea, Nicu ridică paharul.
— Să bem pentru tinerii însurăței! Pentru tine, mamă, și pentru domnul Adrian!
Toți ciocniră cu un oftat de ușurare. Discuția începu să curgă mai firesc. Adrian se dovedi un povestitor plăcut; străbătuse jumătate de țară și vorbea cu farmec despre locurile văzute. Până și soacra păru, pentru o vreme, mai îngăduitoare.
Când aduse felul principal, Elena privi cu mândrie rața rumenă de pe platou, așezată pe verdețuri. Pusese suflet în mâncarea aceea, chiar dacă știa că soacra ei nu avea s-o aprecieze.
În sufragerie se vorbea despre apartamentul nou al Doinei și al lui Adrian.
— E spațios, cu vedere spre parc, se lăuda soacra. Adrian a insistat să renovăm și a ieșit foarte frumos. Mult mai primitor decât aici.
— Și renovarea noastră arată bine, spuse Andrei, apărându-și casa. Elena a ales singură tapetul.
— Pentru niște tineri merge, încuviință Doina cu superioritate. Dar ar fi timpul să vă gândiți la ceva mai… respectabil.
Elena își strânse pumnii, dar tăcu. Când puse platoul pe masă, invitații exclamară încântați.
— Arată splendid! spuse Adrian sincer.
— Și miroase minunat, adăugă Gabriela.
Până și soacra murmură:
— La vedere e acceptabil. Să vedem gustul.
Elena împărți rața în farfurii și puse sosul separat. Pentru soacră aduse puiul pregătit special, decorat cu aceeași grijă.
— Divin! Nicu gustă primul. Eleno, te-ai întrecut pe tine!
— Chiar este foarte bună, aprobă Adrian. Doina, ar trebui să-i ceri rețeta.
— Eu sunt alergică la rață, tăie soacra vorba, împungând puiul cu furculița. Iar asta e ca talpa. N-are nici sare.
— Mamă, spuse Andrei răbdător, medicul ți-a interzis sarea.
— Dar nu și gustul! izbucni ea. Există ierburi, lămâie… Ce e asta? Vată!
Elena simți cum îi urcă sângele în obraji. Atâtea ore pierdute, atâta grijă, și tot degeaba. Ca întotdeauna.
— Doamnă Doina, spuse ea printre dinți, am gătit exact după recomandările medicului. Dacă nu vă place, vă pot aduce altceva.
— Nu te obosi, făcu femeia cu mâna. Mai bine nu mănânc deloc. Sănătatea e mai importantă.
Peste masă căzu o tăcere apăsătoare. Mihai, simțind tensiunea, întrebă încet:
— Bunico, chiar o să te muți? Și eu ce fac?
— O să ne vedem, puiule, spuse soacra pe un ton dulceag. O să vii la noi, la mine și la domnul Adrian. Vei avea camera ta.
— De ce? se încruntă băiatul. Eu am camera mea acasă.
— Ca să rămâi peste noapte la noi, îi explică bunica. Poate chiar mai mult. Domnul Adrian te va învăța șah, îți va arăta pietrele lui…
— Eu nu vreau să stau mult, spuse Mihai încăpățânat. Eu vreau să fiu cu mama și cu tata.
— Sigur, dragul meu, interveni Elena. Tu vei fi cu noi. La bunica mergi în vizită când vrei tu.
— Elena, Doina îi aruncă o privire rece ca gheața, te rog să nu te bagi. Vorbesc cu nepotul meu.
— Iertați-mă, spuse Elena, abia stăpânindu-și tremurul vocii, dar este fiul meu. Am dreptul să iau parte la discuție.
— Fiul tău? Soacra ridică brusc bărbia. Îți amintesc că îl cheamă Popescu. Poartă numele nostru. Iar eu, ca femeia cea mai în vârstă din familie, hotărăsc ce educație primește.
— Mamă, rosti Andrei cu avertisment în glas, ajunge.
— Nu, nu ajunge! Doina se ridică, vorbind tot mai tare. De cinci ani tac și privesc cum îmi strici nepotul cu metodele tale moderne! Fără ordine, fără disciplină! La șapte ani abia citește!
— Mihai citește foarte bine! se aprinse Elena. Și are numai note mari!
— Datorită cui? ripostă soacra. Cine stă cu el la teme? Cine îl duce la școala de muzică?
— Eu, spuse Elena încet. În fiecare zi.
— Pentru că te împing eu de la spate! Doina lovi masa cu palma. Fără mine, ai sta numai cu telefonul în mână! Le știm noi pe mamele ca tine!
— Doamnă Doina! Elena sări în picioare, simțind că i se înmoaie genunchii. Asta întrece orice limită!
— Doina, liniștește-te, încercă Adrian să intervină. Ești nedreaptă.
— Taci, Adrian! se răsti soacra. Tu nu știi ce se întâmplă aici! Dar de azi se schimbă totul. Avem apartament cu trei camere, e loc destul. Mihai va locui cu noi.
— Ce?! Elena încremeni. Vreți să-mi luați copilul?
— Vreau să-i dau o creștere adevărată! Soacra se ridică și mai dreaptă. Iar tu… tu nu mai ești stăpână aici! De astăzi se face cum spun eu!
Tăcerea explodă ca o grenadă. Chiar și Andrei, care își scuzase mama toată viața, rămase mut de uimire.
— Mamă, spuse el într-un târziu, nu poți pur și simplu să-l iei pe Mihai. Este fiul nostru.
— Băiatul meu, șopti soacra, prefăcându-se blândă, eu vreau doar binele vostru. Dar nevasta ta… nu face față. Recunoaște!
— Nu fac față?! Elena înghiți nodul din gât. Muncesc, țin casa, cresc copilul, gătesc și pentru dumneavoastră… Ce ar mai trebui să fac?!
— Eleno, calmează-te, Andrei întinse mâna spre ea, dar Elena se feri.
— Nu, Andrei, destul! Elena își plimbă privirea prin cameră. Cinci ani am tăcut. Cinci ani am încercat să mulțumesc pe toată lumea. Și ce primesc? Jigniri în fața musafirilor și amenințări că mi se ia copilul!
— Nimeni nu-l va lua pe Mihai, începu Andrei, dar ea îl întrerupse.
— Și ce înseamnă „nu mai ești stăpână aici”? Ce înseamnă „se face cum spun eu”? Cum trebuie să înțeleg asta?
Soacra își strâmbă gura.
— Vreau ca nepotul meu să crească așa cum trebuie. Iar tu… Uită-te la tine. Țipi de față cu copilul, faci crize…
În Elena se rupse ceva. Anii de umilințe, criticile, încordarea continuă umpluseră paharul până la margine. Își desfăcu încet șorțul, îl împături cu grijă și se uită la soțul ei.
— Alege, Andrei. Acum. Ori mama ta, ori familia noastră. A treia cale nu există.
— Eleno, ce sunt ultimatumurile astea… se pierdu el.
— Sunt perfect calmă, spuse ea, și era adevărat. Furia se prefăcuse într-o limpezime rece. Aștept răspunsul tău.
Rudele se priveau între ele. Adrian se uita la soția lui fără să priceapă. Mihai plângea încet într-un colț.
— Andrei, Doina îi puse mâna pe umăr, să nu o lași să te manipuleze. Noi suntem sângele tău.
— Da, mamă, spuse el pe neașteptate cu fermitate, dându-i mâna la o parte. Noi suntem familie. Eu, Elena și Mihai. Și îți cer să-ți ceri scuze de la soția mea.
Soacra se trase înapoi de parcă ar fi fost lovită.
— Ce?! De la ea?!
— Pentru fiecare cuvânt spus astăzi, continuă Andrei, așezându-se lângă Elena. Aceasta este casa noastră, iar stăpâna casei este ea. Nimeni nu are dreptul să ne spună cum să trăim.
Elena îl privea uluită. Pentru prima dată în cinci ani, soțul ei o apăra fără ezitare.
— Andrei! Soacra începu să tremure. O alegi pe ea în locul mamei tale?
— Îmi aleg familia, răspunse el calm. Iar dacă vrei să rămâi parte din ea, învață să-mi respecți soția. Altfel, ne vom vedea foarte rar.
Doina privi în jur, căutând sprijin, dar întâlni doar chipuri stânjenite. Până și Adrian se uita la ea cu reproș.
— Foarte bine, șuieră ea, apucându-și poșeta. Astăzi eu sunt în plus. Adrian, plecăm.
— Doina, poate totuși îți ceri scuze? sugeră el cu prudență.
— Și tu?! Soacra se repezi spre ieșire. Trădători! Nicu, vii cu noi?
Nicu tuși stânjenit.
Asta fu ultima picătură. Cu o demnitate prefăcută, Doina ieși și aruncă peste umăr:
— Mâine te sun, Andrei. Când îți revii la minte.
Când ușa se închise, Elena îl trase pe Mihai la piept.
— Totul e bine, iepurașule. Bunica doar s-a supărat. Tu rămâi cu noi. Îți promit.
— Pe bune? suspină băiatul.
— Sigur, spuse Andrei, îmbrățișându-și fiul. O să fim mereu împreună.
— Ei bine, Elena se întoarse spre musafiri, cine vrea prăjitură cu brânză?
Seara continuă fără apăsarea de mai devreme. Mai târziu, după ce toți plecară și Mihai adormi, Elena și Andrei rămaseră în bucătărie, la lumina slabă a lămpii.
— Mulțumesc, șopti ea. Pentru că ai fost de partea mea.
— Trebuia să fac asta de mult, spuse el, strângându-i mâna. Doar că… e greu să te ridici împotriva mamei tale.
— Știu, Elena își sprijini capul de umărul lui. Dar astăzi ai fost capul familiei noastre. Cu adevărat.
— Crezi că mama o să ierte? se auzea neliniștea în glasul lui.
— Da, răspunse Elena ferm. Când va înțelege că manipulările nu mai funcționează.
— Și acum? întrebă Andrei.
— Acum, Elena trase adânc aer în piept, punem limite. Va rămâne în viața noastră, dar numai în condițiile noastre.
Au stat așa până spre zori, simțind cum între ei se năștea ceva nou, puternic și adevărat.
Iar dimineața a sunat Adrian Popa: Doina îl rugase să transmită că era gata să vorbească… după ce se linișteau cu toții. Dar aceasta era deja o altă poveste.