— Nu ești de-a noastră, a spus soacra și a pus bucățile de carne din farfuria nurorii înapoi în cratiță.
Irina a rămas nemișcată lângă aragaz, cu farfuria strânsă în mâini. Pe porțelan mai luceau urme de sos de la tocănița pe care Rodica tocmai o terminase. Bucățile de carne se întorceau una câte una în oală, de parcă femeia le număra cu o grijă rece, fără să-i scape nimic.
— Poftim? a întrebat Irina încet, convinsă că nu auzise bine.
— Ce nu e clar? Rodica și-a șters palmele de șorț și s-a întors cu fața spre ea. Noi nu te-am primit în familie. Tu singură te-ai lipit de casa noastră.
În bucătărie s-a lăsat o tăcere atât de grea, încât se auzea doar ciorba bolborosind pe foc. Irina a așezat farfuria pe masă și și-a dat de pe frunte o șuviță de păr. Degetele îi tremurau.
— Doamnă Rodica, nu înțeleg. Eu și Mihai suntem căsătoriți de cinci ani. Avem o fetiță…
— Și ce dacă? a tăiat-o soacra. Ana este sângele nostru, asta da. Dar tu tot străină rămâi.
Ușa bucătăriei s-a deschis, iar în prag a apărut Mihai. Avea părul ciufulit, cămașa desfăcută la gât; se vedea că adormise pe canapea după serviciu.
— Ce se întâmplă aici? a întrebat el, uitându-se când la soție, când la mamă. De ce ridicați tonul?
— Nu ridică nimeni tonul, a răspuns Rodica liniștită. Stăm de vorbă. Îi explic nevestei tale cum trebuie să se poarte în casa noastră.
Mihai s-a încruntat și a privit spre Irina. Ea stătea palidă, cu buzele strânse, de parcă încerca să nu se sfărâme chiar acolo.
— Mamă, ce i-ai spus?
— I-am spus adevărul. Că nu ajunge carnea pentru toată lumea. Suntem mulți la masă, iar bucățile sunt puține.
Irina a simțit cum i se adună un nod dureros în gât. Asta fusese, deci. Cinci ani crezuse că, încetul cu încetul, va deveni una de-a lor. Cinci ani își mușcase limba, făcuse pe plac soacrei, înghițise împunsături și observații, sperând că vremea va îmblânzi lucrurile.
— Mihai, mă duc acasă, i-a spus ea soțului, aproape în șoaptă. La mama.
— Care acasă? s-a revoltat Rodica. Casa ta e aici, nu la maică-ta. Sau crezi că poți veni și pleca după cum ai chef?
— Mamă, ajunge, a spus Mihai, făcând un pas spre Irina. Spune-mi ce s-a întâmplat.
Irina nu a răspuns. Cum să-i explice bărbatului ei că mama lui îi arătase, în fața unei cratițe, că în casa aceea ea nu era nimeni? Că până și o farfurie cu tocăniță era prea mult pentru ea?
— O pregătesc pe Ana, a zis ea în loc de răspuns. O iau la mama pentru weekend.
— De ce să târăști copilul după tine? s-a înfierbântat soacra. Bunica e aici, lângă ea.
— Bunica tocmai a spus că mama ei nu e familie, a răspuns Irina încet. Poate că nepoata va găsi în altă parte o masă la care să încapă și mama ei.
S-a întors și a ieșit din bucătărie. Mihai a prins-o de mână înainte să ajungă pe hol.
— Iri, stai puțin! Explică-mi omenește ce s-a petrecut.
Irina s-a întors. Soțul o privea nedumerit, iar Rodica rămăsese lângă aragaz și se prefăcea că amestecă în ciorbă.
— Întreab-o pe mama ta, a spus Irina. Ea o să-ți explice mai bine.
În camera copilului, Ana, de trei ani, își hrănea păpușile. Când a văzut-o pe mama ei, fetița a alergat veselă spre ea.
— Mami! Uite, îi dau Marei să mănânce!
— Foarte bine, iubita mea, a spus Irina, lăsându-se pe vine și cuprinzând-o în brațe. Ție îți este foame?
— Da! Buni a zis că azi avem tocăniță.
— O să mâncăm, puiule. Doar că mergem să luăm masa la bunica Doina.
— La mama ta? s-a luminat Ana. Ura! Vine și tati?
— Nu, tati rămâne acasă.
Irina a început să pună lucrurile copilului într-o geantă. Rochițe, dresuri, jucării, câteva cărți, tot ce le-ar fi trebuit pentru câteva zile. În timp ce împăturea hainele, Mihai a apărut în ușă.
— Iri, chiar facem teatru acum? Pleci pentru o nimica toată?
— Nimica toată? Irina s-a îndreptat și l-a privit drept în ochi. Mama ta mi-a spus că nu sunt de-a voastră. Mi-a luat mâncarea din farfurie. Asta e nimica toată?
— Ei, a zis și ea ceva la nervi! O știi cum e. Se aprinde repede. Mâine nici nu-și mai amintește.
— Dar eu o să-mi amintesc, Mihai. Și nu e prima dată.
— Haide, nu exagera. Mama e obosită. Are necazuri la serviciu și s-a descărcat aiurea.
Irina a râs, dar râsul i-a ieșit amar.
— Obosită? De cinci ani e obosită? Și de cinci ani se descarcă numai pe mine?
— Atunci nu mai pune la suflet!
— Să nu pun la suflet faptul că în propria mea casă sunt numită străină? Mihai, tu te auzi ce spui?
El a început să se plimbe prin cameră, frecându-și ceafa. Era gestul lui vechi, acela pe care îl făcea mereu când nu găsea niciun răspuns.
— Iri, unde să te duci? Noi suntem o familie. Avem un copil.
— Tocmai de aceea plec. Nu vreau ca Ana să crească auzind cum mama ei este umilită.
— Cine te umilește? Mama doar și-a spus părerea.
— Părerea? Irina s-a oprit din strâns lucruri și a rămas cu ochii pe el. Mihai, mi-a luat mâncarea. Mi-a spus că sunt străină. Asta numești tu părere?
— Poate a spus-o prea dur. Dar înțelege și tu, mama și-a dus singură familia în spate toată viața. Tata a murit devreme, ea ne-a crescut pe mine și pe fratele meu. S-a obișnuit să controleze tot.