„Nu ești de-a noastră”, a rostit doamna Doina și a mutat carnea din farfuria nurorii înapoi în cratiță.
Alina a rămas nemișcată lângă aragaz, ținând farfuria cu ambele mâini. Pe fundul ei mai rămăsese doar sosul gros de la tocănița pe care tocmai o pregătise soacra. Bucățile de carne dispăreau una după alta în cratiță, ca și cum femeia le număra, hotărâtă să nu scape niciuna.
— Poftim? a întrebat Alina, convinsă că nu auzise bine.
— Ce nu pricepi? Doina și-a șters palmele de șorț și s-a întors spre ea. Noi nu te-am primit în familie. Tu singură te-ai lipit de noi.
În bucătărie s-a făcut o liniște atât de grea, încât se auzea doar ciorba bolborosind încet pe foc. Alina a așezat farfuria pe masă și și-a dat de pe frunte o șuviță de păr. Îi tremurau degetele.
— Doamnă Doina, eu nu înțeleg. Eu și Mihai suntem căsătoriți de cinci ani! Avem o fetiță…
— Și ce dacă? a tăiat-o soacra. Ana e sângele nostru, da. Dar tu tot străină ai rămas.
Ușa bucătăriei s-a deschis, iar în prag a apărut Mihai. Avea părul ciufulit și cămașa desfăcută la guler; se vedea că adormise pe canapea după serviciu.
— Ce se întâmplă aici? a întrebat el, uitându-se când la soție, când la mamă. De ce ridicați vocea?
— Nu ridică nimeni vocea, a răspuns calm Doina. Vorbim doar. Îi explic nevestei tale cum trebuie să se poarte în casa noastră.
Mihai s-a încruntat și a privit-o pe Alina. Ea stătea palidă, cu buzele strânse.
— Mamă, ce i-ai spus?
— I-am spus adevărul. Că nu e carne pentru toți. Familia e mare, bucățile sunt puține.
Alina a simțit cum i se strânge gâtul. Asta era, așadar. Cinci ani crezuse că devenise parte din familie. Cinci ani se străduise să-i intre soacrei în voie, îi înghițise înțepăturile, observațiile, răutățile mărunte și tot sperase că, într-o zi, lucrurile se vor așeza.
— Mihai, plec acasă, i-a spus încet soțului. La mama.
— Cum adică acasă? s-a revoltat Doina. Casa ta e aici acum. Sau crezi că poți intra și ieși când ți se năzare?
— Mamă, ajunge, a spus Mihai, făcând un pas spre Alina. Ce s-a întâmplat?
Alina nu a răspuns. Cum să-i explice soțului că mama lui tocmai îi arătase limpede că ea nu însemna nimic acolo? Că până și o farfurie de tocăniță era prea mult pentru ea?
— O pregătesc pe Ana, a spus în loc de explicații. Apoi o iau la mama pentru weekend.
— Și asta de ce? s-a zburlit soacra. Are bunică lângă ea, de ce să tot cari copilul de colo-colo?
— Bunica ei crede că mama ei nu e din familie, a răspuns Alina încet. Poate pentru nepoată se găsește, undeva, un loc mai bun.
S-a întors și a ieșit din bucătărie. Mihai a prins-o de mână.
— Ali, stai! Spune-mi omenește ce s-a întâmplat.
Alina s-a întors spre el. Soțul o privea nedumerit, iar soacra stătea lângă aragaz și se prefăcea că amestecă în ciorbă.
— Întreab-o pe mama ta, a spus Alina. Ea știe să-ți explice mai bine.
În camera copilului, Ana, de trei ani, se juca liniștită cu păpușile. Când și-a văzut mama, fetița a alergat bucuroasă la ea.
— Mami! Uite, îi dau de mâncare Irinei!
— Bravo, puiul meu, a spus Alina, lăsându-se pe vine și strângând-o în brațe. Ție ți-e foame?
— Da! Buni a zis că azi avem tocăniță.
— O să mâncăm, iubita mea. Doar că mergem noi două să mâncăm la bunica Maria.
— La mama ta? s-a luminat Ana. Ura! Vine și tati?
— Nu, tati rămâne acasă.
Alina a început să pună lucrurile copilului într-o geantă. Rochițe, dresuri, jucării, tot ce le-ar fi trebuit pentru câteva zile. În timp ce împăturea hainele, Mihai a intrat în cameră.
— Ali, serios acum, ce-i circul ăsta? Să pleci pentru o prostie?
— O prostie? Alina s-a îndreptat și l-a privit drept în ochi. Mama ta mi-a spus că nu sunt de-a voastră! Mi-a luat mâncarea din farfurie! Asta e o prostie?
— Ei, a zis și mama ceva la nervi! O știi cum e, se aprinde repede. Mâine uită.
— Eu n-o să uit, Mihai! Și nu e prima dată.
— Hai, lasă! Mama e doar obosită. Are probleme la serviciu și s-a descărcat.
Alina a râs, dar râsul i-a ieșit amar.
— Obosită. De cinci ani e obosită? Și de fiecare dată se descarcă pe mine?
— Nu mai pune la suflet!
— Să nu pun la suflet faptul că sunt numită străină în propria casă? Mihai, te auzi ce spui?
Mihai a început să se plimbe prin cameră, frecându-și ceafa. Era gestul lui obișnuit când nu știa ce răspuns să dea.
— Ali, unde vrei să te duci? Suntem o familie. Avem un copil.
— Tocmai de aceea plec. Nu vreau ca Ana să audă cum mama ei este umilită!
— Cine te umilește? Mama și-a spus părerea.
— Părerea ei? Alina a lăsat hainele din mână și l-a privit fără să clipească. Mihai, mi-a luat mâncarea! Mi-a spus că sunt străină! Asta numești părere?
— Poate a spus-o prea dur. Dar trebuie să înțelegi și tu: mama și-a dus toată viața familia în spate. Tata a plecat devreme, ea ne-a crescut pe mine și pe fratele meu. S-a obișnuit să controleze tot.
— Și atunci eu trebuie să-i suport controlul până la moarte?
Mihai s-a așezat pe marginea patului și i-a prins mâinile.
— Ali, hai să nu ne certăm. Vorbesc eu cu ea, îi explic.
— Ce îi explici? Că și eu sunt om? Că am și eu sentimente?
— Da. Îi spun să nu mai fie aspră cu tine.
Alina a clătinat din cap.
— Mihai, nu despre ton e vorba. Mama ta nu mă acceptă. Și tu știi asta.
— Cinci ani nu i-au fost de-ajuns? Cât să mai aștept?
Din bucătărie s-a auzit vocea Doinei:
— Mihai! Vino la masă! Se răcește tot!
Mihai s-a ridicat.
— Hai să mâncăm ca lumea. Vorbim după.
— Nu, mulțumesc. Mi-a trecut pofta.
Soțul ei a mai rămas o clipă în prag, apoi a plecat. Alina l-a auzit discutând cu mama lui în bucătărie, dar nu putea desluși cuvintele. Vocile urcau, apoi se făceau iar joase.
A scos telefonul și a format numărul mamei.
— Mamă? Eu sunt. Putem veni la tine pentru câteva zile?
— Sigur, fata mea. Dar ce s-a întâmplat?
— Îți povestesc mai târziu. Plecăm acum.
— Bine. Tocmai am făcut ciorbă, ajunge pentru toți.
Alina a zâmbit fără să vrea. Mama spunea mereu „ajunge pentru toți”. Nu număra niciodată bucățile, nu împărțea iubirea în porții.
Ana era încântată că mergeau la cealaltă bunică. A vorbit tot drumul în autobuz, povestind despre păpușile ei și despre ce voia să facă a doua zi.
— Mami, de ce nu a venit tati cu noi? a întrebat fetița când se apropiau deja de bloc.
— Tati lucrează, iubita mea. O să vină mai târziu la noi.
Maria le-a întâmpinat în prag cu un zâmbet cald. Era opusul Doinei: blândă, luminoasă, mereu gata să întindă o mână.
— Vai, cât mi-a fost dor de voi! A ridicat-o pe Ana în brațe. Nepoata mea dragă! Ce mare te-ai făcut!
— Buni, ai povești noi?
— Cum să nu am! Citim după cină.
La masă, Maria a turnat ciorbă în farfurii mari și tot le îndemna:
— Mâncați, mâncați bine. Alina, tu ai slăbit de tot. Nu te hrănește nimeni acolo?
— Mă hrănesc, mamă. Doar că nu prea am avut poftă.
— Aici o să-ți vină. Acasă și pereții te țin în picioare.
Acasă. Alina a privit bucătăria mică și caldă, perdelele în carouri, bufetul vechi cu cești de porțelan, fotografiile de pe pereți. Aici nimeni nu îi spunea străină.
După cină, când Ana a adormit, cele două femei au rămas în bucătărie, la ceai.
— Spune-mi ce s-a întâmplat, a zis Maria, umplând cănile.
Alina i-a povestit tot: discuția din bucătărie, farfuria, carnea luată, cuvintele soacrei. Maria a ascultat în tăcere, doar din când în când clătina încet din cap.
— Și Mihai cum a reacționat?
— Ca de obicei. A spus că mama lui e obosită și că nu trebuie să bag în seamă.
— Înțeleg, a spus mama, amestecând zahărul în ceai. Și tu ce simți?
— Sunt obosită, mamă. Foarte obosită. De cinci ani încerc, iar ea tot nu m-a primit. Mereu găsește ceva de care să se lege.
— Dă-mi exemple.
Alina a oftat.
— Gătesc greșit, fac curat unde nu trebuie, cresc copilul prost. Când Ana a fost bolnavă luna trecută, mi-a spus în față că sunt o mamă rea.
— Iar Mihai?
— Mihai tace. Sau zice că mama lui își face griji pentru nepoată.
Maria a pus cana pe masă.
— Fata mea, tu ești fericită în căsnicia asta?
Întrebarea a luat-o pe Alina pe nepregătite. A tăcut mult, privind pe fereastră luminile serii.
— Nu știu, mamă. Cândva eram. Acum… mă simt ca o musafiră în propria familie.
— De ce nu mi-ai spus nimic până acum?
— Am crezut că o să treacă. Că doamna Doina se va obișnui cu mine.
— Se pare că nu s-a obișnuit.
Au rămas tăcute, sorbind ceaiul. Afară începuse să burnițeze.
— Mamă, pe tine, când te-ai măritat cu tata, cum te-a primit bunica?
Maria a zâmbit.
— Bunica ta Ioana? Din prima zi mi-a spus fiică. Zicea: „Acum am două fete”. Și chiar așa s-a purtat cu mine, uneori mai bine decât cu fata ei, Viorica.
— De ce crezi?
— Pentru că vedea că-i iubesc băiatul. Și că el mă iubește pe mine. Când într-o casă există iubire, se găsește loc pentru toți.
Alina a rămas pe gânduri. O iubea Mihai cu adevărat? Sau doar se obișnuise cu ea, cu viața lor, cu liniștea de dinaintea furtunilor?
Telefonul a început să sune. Pe ecran apărea numele soțului.
— Alina, unde ești? Vocea lui Mihai suna neliniștită.
— La mama. Ți-am spus.
— Când vă întoarceți acasă?
— Nu știu. Poate duminică.
— Cum adică nu știi? Mâine trebuie să mergi la serviciu.
— Mi-am luat liber. Am spus că sunt bolnavă.
La celălalt capăt s-a lăsat o pauză.
— Alina, termină cu supărarea asta și vino acasă. Vorbim liniștiți.
— Despre ce să vorbim, Mihai? Despre faptul că mama ta nu mă consideră om?
— Hai, nu exagera. Mama e… așa cum e ea. Are nevoie de timp.
— Cinci ani nu au fost timp destul?
— Alina, nu complica lucrurile. Avem o singură familie.
— Tu ai o familie. Eu, se pare, n-am niciuna acolo.
Alina a închis. Mama i-a întins în tăcere o batistă.
— Plângi, fata mea. O să-ți fie mai ușor.
Dar lacrimile nu veneau. Înăuntru era doar un gol rece și, ciudat, o ușurare. Ca și cum cineva îi luase de pe umeri o povară pe care o cărase prea mult.
Dimineața, Maria a mers la piață după cumpărături. Alina a rămas acasă cu fetița.
S-au jucat de-a mama și copilul, au citit povești, au modelat plastilină. Ana era fericită: bunica Maria îi îngăduia multe lucruri pe care cealaltă bunică le interzicea imediat.
— Mami, de ce nu suntem acasă? a întrebat fetița la prânz.
— Suntem în vizită la bunica Maria.
— Și stăm mult aici?
— Nu știu, iubita mea.
— Vine tati?
Alina și-a privit fiica. Era atât de mică, dar simțea deja că ceva nu era în regulă.
— Tati lucrează. Dar ne iubește.
— Și bunica Doina ne iubește?
Alina a tras greu aer în piept.
— Pe tine te iubește. Tu ești nepoata ei.
— Și pe tine?
Alina nu a știut ce să răspundă. Cum să-i explice unei copile de trei ani că adulții pot răni fără un motiv pe care să-l poți atinge cu mâna?
— Mai bine ne jucăm de-a v-ați ascunselea? a propus ea.
Ana a bătut din palme și a fugit să se ascundă.
Seara, Mihai a sunat din nou.
— Ali, mama vrea să-și ceară iertare.
— Serios?
— Da. A înțeles că s-a purtat urât.
— Și ce anume a înțeles?
— Că nu trebuia să vorbească așa. Că ești parte din familie.
Alina a clătinat din cap, deși el nu o putea vedea.
— Mihai, își cere iertare pentru că ai obligat-o tu. Nu pentru că a înțeles cu adevărat.
— Ce mai contează? Important e că vrea să-și ceară scuze.
— Contează enorm. Înseamnă că se va repeta.
— Nu se va repeta. Am vorbit serios cu ea.
— Și ce i-ai spus?
Mihai a tăcut câteva secunde.
— I-am spus că ești soția mea. Și că trebuie să te respecte.
— Trebuie, pentru că îi ordoni tu?
— Alina, de ce cauți nod în papură? Sunt de partea ta!
— Atunci de ce ai tăcut cinci ani? De ce ai lăsat-o să mă umilească?
— Nu am lăsat-o!
— Ba da, Mihai. Prin tăcerea ta ai lăsat-o.
În fundal s-a auzit vocea Doinei:
— Spune-i că am făcut ciorbă! Cea care-i place ei, de perișoare!
Alina a închis ochii. Nici acum soacra nu putea pur și simplu să-și ceară iertare. Trebuia neapărat să-și pună în față grija ei prefăcută.
— Mihai, o să mă gândesc.
— La ce să te gândești? Vino mâine și gata.
— Nu va fi gata, a spus Alina încet. Eu nu mai pot așa.
— Ce înseamnă că nu mai poți?
— Nu pot să trăiesc într-o casă în care nu sunt respectată. Nu pot să-mi cresc fata într-o tensiune continuă.
— Alina, despre ce vorbești?
— Despre faptul că am nevoie de timp. Să mă gândesc la noi, la căsnicia noastră, la viitor.
S-a făcut tăcere. Apoi Mihai a întrebat:
— Vrei să divorțăm?
— Nu știu. Poate.
— Din cauza mamei?
— Nu din cauza mamei, Mihai. Din cauza ta. Pentru că nu m-ai apărat. Nici măcar o dată în cinci ani.
Alina a închis și și-a oprit telefonul. Îi tremurau mâinile, dar în suflet se așezase o liniște ciudată.
Maria s-a întors de la piață, încărcată cu sacoșe.
— Ajută-mă să le desfac, a rugat-o ea. Am luat mai multă carne, facem chiftele, Anei îi plac.
Alina a început să așeze cumpărăturile fără să spună nimic. Carne era, într-adevăr, din belșug. Ajungea pentru toți și mai rămânea.
— Mamă, tu ce crezi că e cel mai important într-o familie?
Maria s-a gândit puțin.
— Dragostea, cred. Și respectul. Fără ele, nu mai e familie.
— Și dacă unul lipsește?
— Atunci nu e familie, fata mea. E chin.
Alina a dat din cap. Mama știa întotdeauna să spună lucrurile mari în cuvinte simple.
Seara au privit desene animate cu Ana. Fetița stătea între mamă și bunică, cuibărită confortabil pe canapea. Era cald, tihnit, fără frica aceea că cineva va izbucni din senin.
— Mami, mâine mergem acasă? a întrebat Ana înainte de culcare.
— Poate, a răspuns Alina. Tu vrei?
— Nu prea. Aici e mai bine, buni e bună.
Copiii simt mai mult decât cred adulții. Ana alesese deja, în felul ei, aerul din casa bunicii materne.
Dimineața, Alina s-a trezit când a sunat soneria. În prag stătea Mihai, cu un buchet de flori în mână.
— Bună, a spus el nesigur. Pot să intru?
Maria și-a poftit ginerele în casă și s-a dus să pună ceaiul. Ana s-a aruncat fericită în brațele tatălui.
— Tati! Ai venit!
— Sigur că am venit, prințesa mea. Mi-a fost dor de tine.
Mihai s-a așezat pe canapea lângă soția lui.
— Ali, m-am gândit toată noaptea. Ai dreptate. Trebuia să te apăr.
— Și acum?
— Acum o să fie altfel. Îți promit.
— Ce garanții am?
Mihai a scos din buzunar un rând de chei.
— Am închiriat un apartament pentru noi. Deocamdată pentru o lună. Încercăm să locuim separat.
Alina l-a privit uimită.
— Vorbești serios?
— Cât se poate de serios. Mama a fost împotrivă, dar am rămas pe poziție. I-am spus că familia mea e mai importantă decât părerea ei.
— Și ea ce a zis?
— A zis multe. Dar nu mai contează.
Alina a luat cheile în palmă. Erau mici, obișnuite, și totuși în ele încăpea o viață nouă. Șansa de a-și construi căsnicia fără ca soacra să stea mereu între ei.
— Mihai, dar dacă nu ne descurcăm singuri? Dacă nu ajung banii?
— O să ne descurcăm. Muncesc mai mult. Găsesc ceva în plus.
Maria a intrat în cameră cu tava.
— Ceaiul e gata. Mihai, mănânci ceva?
— Mulțumesc, doamnă Maria. Cu plăcere.
Mama Alinei a pus masa, a așezat farfuriile, a împărțit totul firesc. Nimeni nu era scos în față și nimeni nu era lăsat deoparte.
— Ei, a spus ea, așezându-se la masă, sărbătorim mutarea?
Alina s-a uitat la soțul ei, apoi la mama ei, apoi la fetița care întindea cu multă seriozitate unt pe o felie de pâine.
— Sărbătorim, a răspuns ea. Neapărat sărbătorim.
Iar a doua zi aveau să meargă să vadă apartamentul. Al lor, chiar dacă era închiriat, o casă în care nimeni nu avea să numere bucățile de carne și să împartă oamenii în ai casei și străini.
O casă în care fiecare avea să-și găsească loc la aceeași masă.