„Nu ești de-a noastră”, a rostit doamna Doina și a mutat carnea din farfuria nurorii înapoi în cratiță.
Alina a rămas nemișcată lângă aragaz, ținând farfuria cu ambele mâini. Pe fundul ei mai rămăsese doar sosul gros de la tocănița pe care tocmai o pregătise soacra. Bucățile de carne dispăreau una după alta în cratiță, ca și cum femeia le număra, hotărâtă să nu scape niciuna.
— Poftim? a întrebat Alina, convinsă că nu auzise bine.
— Ce nu pricepi? Doina și-a șters palmele de șorț și s-a întors spre ea. Noi nu te-am primit în familie. Tu singură te-ai lipit de noi.
În bucătărie s-a făcut o liniște atât de grea, încât se auzea doar ciorba bolborosind încet pe foc. Alina a așezat farfuria pe masă și și-a dat de pe frunte o șuviță de păr. Îi tremurau degetele.
— Doamnă Doina, eu nu înțeleg. Eu și Mihai suntem căsătoriți de cinci ani! Avem o fetiță…
— Și ce dacă? a tăiat-o soacra. Ana e sângele nostru, da. Dar tu tot străină ai rămas.
Ușa bucătăriei s-a deschis, iar în prag a apărut Mihai. Avea părul ciufulit și cămașa desfăcută la guler; se vedea că adormise pe canapea după serviciu.
— Ce se întâmplă aici? a întrebat el, uitându-se când la soție, când la mamă. De ce ridicați vocea?
— Nu ridică nimeni vocea, a răspuns calm Doina. Vorbim doar. Îi explic nevestei tale cum trebuie să se poarte în casa noastră.
Mihai s-a încruntat și a privit-o pe Alina. Ea stătea palidă, cu buzele strânse.
— Mamă, ce i-ai spus?
— I-am spus adevărul. Că nu e carne pentru toți. Familia e mare, bucățile sunt puține.
Alina a simțit cum i se strânge gâtul. Asta era, așadar. Cinci ani crezuse că devenise parte din familie. Cinci ani se străduise să-i intre soacrei în voie, îi înghițise înțepăturile, observațiile, răutățile mărunte și tot sperase că, într-o zi, lucrurile se vor așeza.
— Mihai, plec acasă, i-a spus încet soțului. La mama.
— Cum adică acasă? s-a revoltat Doina. Casa ta e aici acum. Sau crezi că poți intra și ieși când ți se năzare?
— Mamă, ajunge, a spus Mihai, făcând un pas spre Alina. Ce s-a întâmplat?
Alina nu a răspuns. Cum să-i explice soțului că mama lui tocmai îi arătase limpede că ea nu însemna nimic acolo? Că până și o farfurie de tocăniță era prea mult pentru ea?
— O pregătesc pe Ana, a spus în loc de explicații. Apoi o iau la mama pentru weekend.
— Și asta de ce? s-a zburlit soacra. Are bunică lângă ea, de ce să tot cari copilul de colo-colo?
— Bunica ei crede că mama ei nu e din familie, a răspuns Alina încet. Poate pentru nepoată se găsește, undeva, un loc mai bun.
S-a întors și a ieșit din bucătărie. Mihai a prins-o de mână.
— Ali, stai! Spune-mi omenește ce s-a întâmplat.
Alina s-a întors spre el. Soțul o privea nedumerit, iar soacra stătea lângă aragaz și se prefăcea că amestecă în ciorbă.
— Întreab-o pe mama ta, a spus Alina. Ea știe să-ți explice mai bine.
În camera copilului, Ana, de trei ani, se juca liniștită cu păpușile. Când și-a văzut mama, fetița a alergat bucuroasă la ea.
— Mami! Uite, îi dau de mâncare Irinei!
— Bravo, puiul meu, a spus Alina, lăsându-se pe vine și strângând-o în brațe. Ție ți-e foame?
— Da! Buni a zis că azi avem tocăniță.
— O să mâncăm, iubita mea. Doar că mergem noi două să mâncăm la bunica Maria.
— La mama ta? s-a luminat Ana. Ura! Vine și tati?
— Nu, tati rămâne acasă.
Alina a început să pună lucrurile copilului într-o geantă. Rochițe, dresuri, jucării, tot ce le-ar fi trebuit pentru câteva zile. În timp ce împăturea hainele, Mihai a intrat în cameră.
— Ali, serios acum, ce-i circul ăsta? Să pleci pentru o prostie?
— O prostie? Alina s-a îndreptat și l-a privit drept în ochi. Mama ta mi-a spus că nu sunt de-a voastră! Mi-a luat mâncarea din farfurie! Asta e o prostie?
— Ei, a zis și mama ceva la nervi! O știi cum e, se aprinde repede. Mâine uită.
— Eu n-o să uit, Mihai! Și nu e prima dată.
— Hai, lasă! Mama e doar obosită. Are probleme la serviciu și s-a descărcat.
Alina a râs, dar râsul i-a ieșit amar.
— Obosită. De cinci ani e obosită? Și de fiecare dată se descarcă pe mine?
— Nu mai pune la suflet!
— Să nu pun la suflet faptul că sunt numită străină în propria casă? Mihai, te auzi ce spui?
Mihai a început să se plimbe prin cameră, frecându-și ceafa. Era gestul lui obișnuit când nu știa ce răspuns să dea.
— Ali, unde vrei să te duci? Suntem o familie. Avem un copil.
— Tocmai de aceea plec. Nu vreau ca Ana să audă cum mama ei este umilită!
— Cine te umilește? Mama și-a spus părerea.
— Părerea ei? Alina a lăsat hainele din mână și l-a privit fără să clipească. Mihai, mi-a luat mâncarea! Mi-a spus că sunt străină! Asta numești părere?
— Poate a spus-o prea dur. Dar trebuie să înțelegi și tu: mama și-a dus toată viața familia în spate. Tata a plecat devreme, ea ne-a crescut pe mine și pe fratele meu. S-a obișnuit să controleze tot.
— Și atunci eu trebuie să-i suport controlul până la moarte?
Mihai s-a așezat pe marginea patului și i-a prins mâinile.
— Ali, hai să nu ne certăm. Vorbesc eu cu ea, îi explic.
— Ce îi explici? Că și eu sunt om? Că am și eu sentimente?