Și totuși, fiecare centimetru din trupul acela fusese plătit cu o poveste.
Acest trup purtase două sarcini.
Acest trup stătuse ore în șir lângă soțul meu, Mihai, în timpul ședințelor de chimioterapie, pe vremea când amândoi încă mai credeam că speranța, dacă este suficient de puternică, poate învinge orice.
Acest trup îl ținuse în brațe în noaptea în care medicul ne spusese că boala se răspândise.
Acest trup îl însoțise, în cele din urmă, pe ultimul drum.
Și tot acest trup găsise puterea să continue să trăiască.
Cu toate acestea, mă uitam în oglindă, iar în mintea mea se repeta aceeași propoziție:
„Oamenii o să se uite la tine.”
Aproape că nu am dormit în noaptea aceea.
În dimineața următoare am fost la un pas să renunț.
La un pas adevărat.
Mi-am pus o tunică albă, largă, și costumul de baie întreg, vechi, pe care îl luasem „ca să fie”. Stăteam în baia casei de lângă mare, privind din nou în oglindă, și dintr-odată aveam senzația că îmbătrânisem cu o sută de ani.
Apoi mi-am amintit de Mihai.
Mai exact, mi-am amintit promisiunea pe care i-o făcusem în ultimele săptămâni ale vieții lui. Abia mai reușea să stea în șezut, dar continua să-mi ofere sfaturi, de parcă eu, nu el, eram cea care urma să plece prima din povestea noastră.
Stătea în salonul de îngrijiri paliative, strângându-mi mâna, și mi-a spus foarte încet:
— Elena, când eu nu voi mai fi aici, să nu te ascunzi de lume doar pentru că am dispărut eu.
Atunci am râs printre lacrimi.
— Este o replică îngrozitor de dramatică, chiar și pentru tine.
A zâmbit în felul lui cunoscut.
— Cu plăcere. Dar vorbesc serios. Să nu-mi promiți că o să începi să porți haine ca niște perdele și că o să-ți ceri scuze fiindcă ocupi loc pe lumea asta.
Când mi-am amintit acele cuvinte, singură în baie, un zâmbet mic mi-a apărut pe buze.
— Încăpățânatule, am șoptit.
În secunda următoare am dat jos costumul întreg, am deschis valiza, am scos bikiniul bleumarin și l-am îmbrăcat.
Degetele îmi tremurau ușor.
Când am ajuns pe nisip, restul familiei se instalase deja sub două umbrele mari.
Andrei stătea pe un șezlong și citea ceva pe telefon.
Ioana îi întindea lui Vlad cremă pe ceafă, în timp ce el protesta de parcă urma să fie epilat, nu protejat de soare.
Ana și sora ei mai mică, Mara, își fotografiau paharele cu băuturi colorate înainte să guste din ele.
În clipa în care m-au observat, toți trei și-au ridicat ochii spre mine aproape în același timp.
Le-am simțit privirile.
Mai întâi mi-au alunecat peste abdomen.
Apoi peste picioare.
La urmă au ajuns la chipul meu.
Pentru o fracțiune de secundă, dorința de a mă întoarce a fost atât de puternică, încât m-am oprit din mers.
Dar nu am plecat.
Am continuat.
Fiecare pas a fost o mică victorie împotriva fricii mele.
Soarele ardea puternic.
Aerul mirosea a sare și a ulei de plajă cu aromă de cocos.
Dinspre apă veneau strigătele fericite ale copiilor.
Nu departe, un adolescent arunca o minge împreună cu tatăl lui.
Pe lângă mine a trecut hotărâtă o fetiță cu aripioare gonflabile roz, de parcă întreaga Mare Neagră i-ar fi aparținut.
Și nu s-a întâmplat nimic.
Nimeni nu a țipat.
Nimeni nu s-a scandalizat.
Nimeni nu a leșinat.
Lumea nu s-a oprit nici măcar o secundă din cauza costumului meu de baie.
Mi-am întins prosopul, am scos încet tunica albă, am împăturit-o și am așezat-o lângă geanta de plajă.
Atunci am observat un bărbat aflat la câțiva metri de mine, care privea în direcția noastră.
Părea trecut de șaizeci de ani.
Era suplu, bronzat, cu părul cărunt și cu un chip pe care viața își lăsase urmele adânci.
S-a aplecat spre femeia așezată lângă el, i-a șoptit ceva, iar ea s-a întors imediat și s-a uitat spre mine.
Stomacul mi s-a strâns atât de tare, încât am amețit.
Asta e, mi-am spus.
Exact de asta mă temeam.
Ana văzuse și ea.
Am auzit-o spunându-i încet Marei:
— Vezi? Ți-am zis eu.
Bărbatul s-a ridicat.
Și, spre groaza mea, a pornit direct către noi.
Am simțit cum căldura îmi urcă pe gât și în obraji.
Primul gând absurd a fost că poate mi se desfăcuse șnurul de la sutien.
Al doilea a fost și mai rău.
Poate venea să-mi spună ceva care suna politicos, dar care, în realitate, avea să mă umilească. Exact genul acela de observație pe care străinii o fac uneori fiind convinși că sunt bine intenționați.
S-a oprit chiar în fața mea.
Și-a aruncat privirea pentru o clipă spre nepoții mei.
Apoi s-a uitat din nou la mine.
O secundă am crezut că voi izbucni în plâns.
Dar el a zâmbit.
— Elena? m-a întrebat.
L-am privit nedumerită.
— Da?
Chipul lui s-a luminat cu expresia blândă a unui om care tocmai primise confirmarea că nu se înșelase.
— Nu-mi vine să cred, a spus el zâmbind. Îi spuneam soției mele că trebuie să fii tu, dar nu eram sigur. Dumnezeule… au trecut mai bine de patruzeci de ani.
Am clipit, complet surprinsă.
— Iertați-mă… ne cunoaștem?
A râs încet.
Numele lui, când mi l-a spus, a atins undeva o amintire veche, dar atât de slabă, încât nu am putut s-o prind.
Sorin a dat din cap, ca și cum se așteptase exact la reacția mea.