Apoi i-a privit din nou pe cei tineri.
— Am venit doar să te salut, a spus el. Și, dacă nu te deranjează, aș vrea să le spun ceva acestor copii.
Nimeni nu a răspuns.
În jurul nostru s-a lăsat o liniște stranie, deși plaja era plină.
Sorin și-a pus pentru o clipă mâinile în șolduri, a privit marea și a tăcut câteva secunde, căutând parcă locul potrivit de unde să înceapă.
A inspirat adânc.
— Când aveam cincisprezece ani, a spus el, eram un puști slab, numai mâini și picioare. Urechile mele păreau mai mari decât capul, iar fața îmi era plină de coșuri care, în mintea mea, se vedeau de la celălalt capăt al orașului. Uram momentele în care trebuia să-mi dau tricoul jos în public. Le uram cu adevărat.
S-a oprit puțin.
— Într-o vară, la ștrandul municipal, câțiva băieți mai mari au început să râdă de mine. Au făcut-o tare, intenționat, ca să audă toată lumea.
Apoi s-a uitat la mine și a zâmbit din nou.
— Bunica voastră era acolo. Cred că avea douăzeci și doi sau douăzeci și trei de ani. Era tânără, frumoasă și părea foarte sigură pe ea. A auzit ce-mi spuneau și s-a dus direct la ei. I-a privit în ochi și i-a întrebat dacă umilirea altora era singurul lucru la care se pricepeau.
Vlad a pufnit fără să vrea, apoi s-a oprit imediat.
Sorin a continuat:
— Unul dintre băieți a încercat să râdă și să pretindă că nu era mare lucru. Atunci bunica voastră i-a spus: „Oamenii amuzanți îi fac pe ceilalți să râdă. Oamenii cruzi nu știu decât să facă zgomot.” Nu am uitat niciodată propoziția aceea.
În clipa aceea, amintirea s-a întors.
Nu chipul lui, la început.
Ci ziua.
Ștrandul aflat nu departe de cartierul în care crescusem.
Un adolescent înalt și foarte slab stătea înțepenit lângă bazinul adânc, în timp ce trei băieți fără minte se purtau ca și cum Dumnezeu le-ar fi dat dreptul să hotărască felul în care ar trebui să arate trupurile altor oameni.
Îmi aminteam cât de furioasă fusesem.
Nu mă considerasem o eroină.
Pur și simplu mă enervasem.
— Doamne… am murmurat. Tu erai băiatul acela?
A încuviințat.
— Da. Eu eram.
Între timp, soția lui venise lângă noi. Zâmbea cu atâta căldură, încât părea că ne cunoaștem de-o viață.
— A povestit întâmplarea asta de sute de ori de când suntem căsătoriți, a spus ea. Și nu exagerez deloc.
Sorin s-a întors din nou către nepoții mei.
— Poate că nici nu vă dați seama, le-a spus cu voce calmă, dar bunica voastră mi-a schimbat viața în ziua aceea. Ani la rând mi-a fost rușine de corpul meu. Credeam că trebuie să mă ascund. Apoi a venit ea și, printr-o singură propoziție, mi-a arătat că nu aveam de ce să-mi cer iertare pentru felul în care arătam. Un moment. Câteva cuvinte. Iar puterea lor a rămas cu mine toată viața.
Tăcerea din jurul nostru nu mai era aceeași.
Ana și-a coborât privirea.
Mara a înghițit greu.
Vlad studia brusc nisipul dintre degetele picioarelor, de parcă acolo s-ar fi aflat răspunsul la toate întrebările.
Sorin s-a întors spre mine.
— M-ai învățat atunci ceva important, a spus încet. Cei care îi batjocoresc pe alții sunt, de cele mai multe ori, cei care ar trebui să se rușineze. Nu omul care are curajul să fie el însuși.
Am simțit cum ceva mi se strânge dureros în piept.
A trebuit să-mi apăs buzele una de alta ca să nu plâng.
— Îți mulțumesc, a spus el simplu.
Apoi a făcut un lucru la care nu m-aș fi așteptat.
Și-a deschis brațele și m-a îmbrățișat strâns.
I-am răspuns cu aceeași sinceritate.
Când ne-am desprins, soția lui mi-a atins ușor brațul.
— Și, apropo, a adăugat ea zâmbind, arăți minunat.
Am izbucnit în râs, deși ochii deja mă usturau din cauza lacrimilor.
— Acum chiar nu mai am de ales și trebuie să vă îndrăgesc pe amândoi, am răspuns.
După ce s-au întors la locul lor, în familia noastră s-a instalat o tăcere stânjenitoare.
Nimeni nu știa ce ar putea spune.
Andrei și-a dres glasul.
Dar nu aveam nevoie atunci de scuzele lui întârziate și nici de vreo explicație.
Nu încă.
Am spus doar:
— Mă duc să înot.
Și m-am dus.
Apa era plăcut de rece, strălucind sub soare, iar valurile mici se rostogoleau leneș spre țărm.
Am trecut printr-un val, am ieșit la suprafață și am început să râd.
Nu fiindcă s-ar fi întâmplat ceva comic.
Râdeam pentru că, după multă vreme, mă simțeam din nou cu adevărat vie.
M-am întins pe spate și am lăsat apa sărată să mă țină.
Nu trebuia să lupt.
Trebuia doar să mă las purtată.
Când m-am întors pe mal, atmosfera se schimbase complet.
Nepoții erau neobișnuit de tăcuți.
Ioana mi-a întins prosopul fără să spună nimic și fără să reușească să mă privească în ochi.
Andrei avea expresia unui om care își revedea în minte toate greșelile pe care le făcuse ca părinte.
După cină, în seara aceea, am ieșit pe terasa din spatele casei.
Aveam nevoie de câteva minute singură.
Soarele apusese de mult.
Aerul era cald, greu și plin de liniștea aceea aparte pe care o întâlnești numai în nopțile de vară de lângă mare.
Ușa glisantă rămăsese puțin deschisă.
Tocmai de aceea i-am auzit.
Ana, Mara și Vlad erau în bucătărie.
Vorbeau în șoaptă, repede, cu vocile oamenilor convinși că nu îi ascultă nimeni.