Ana Dumitrescu aproape ajunsese din nou la masa ei, într-un restaurant elegant de pe Calea Victoriei, când managerul i-a ieșit în față și i-a vorbit atât de încet, încât vocea lui părea mai degrabă o avertizare decât o rugăminte:
„Doamnă, trebuie să veniți imediat cu mine. Și, orice ați vedea, vă rog să încercați să nu vă pierdeți cumpătul”.
Cu doar zece minute mai devreme plecase de acolo după cina organizată pentru a treia aniversare a căsniciei ei. La masă rămăseseră soțul ei, Andrei, mama lui, Elena, și o tânără pe nume Bianca, pe care Andrei o prezenta mereu drept sora lui adoptivă. Din afară, seara arătase impecabil. Andrei fusese tandru, atent, calm într-un fel aproape neverosimil — genul acela de bărbat pe care necunoscuții îl privesc și se gândesc că orice femeie ar fi norocoasă lângă el. Ana simțise chiar o ușurare ciudată: durerile de cap și amețelile care o chinuiau de câteva săptămâni parcă se mai domoliseră.
Pe drum spre casă, însă, și-a dat seama că își lăsase geanta în restaurant.
A chemat o mașină și s-a întors singură, pregătită doar pentru o mică stânjeneală și câteva scuze grăbite. În loc de asta, managerul localului, Sorin Ionescu, a condus-o în tăcere spre biroul lui, a închis ușa și a pornit înregistrarea camerei orientate spre masa la care stătuseră.
Pe ecran, Ana s-a văzut ridicându-se de la masă și plecând spre toaletă. Apoi l-a văzut pe Andrei uitându-se atent în jur, ca să se asigure că nu îl urmărea nimeni. După aceea, el i-a deschis geanta, a scos flaconul cu vitamine, a răsturnat capsulele adevărate pe un șervețel și le-a înlocuit cu pastile aproape identice, pe care le scosese din propriul buzunar.
Ana a simțit cum i se scurge sângele din obraji.
Dar partea cea mai cumplită abia urma.
Elena nu părea deloc surprinsă. Râdea încet. Bianca se aplecase spre el și zâmbea ca și cum aproba fiecare gest. Cei trei nu mai arătau ca o familie la o cină aniversară, ci ca niște oameni care executau un plan gândit din timp.
Sorin i-a arătat Anei șervețelul cu vitaminele ei reale — îl recuperase din coșul de gunoi al toaletei bărbaților. Apoi i-a explicat că lucrase cândva într-o farmacie și recunoscuse imediat comprimatele puse în loc: erau medicamente psihotrope puternice. Luate constant, puteau provoca confuzie, anxietate, paranoia, halucinații auditive și dezorientare. Nu suficient ca să o omoare, dar destul cât cei din jur să înceapă să creadă că își pierde mințile.
Atunci Ana a înțeles, în sfârșit, ce se întâmplase cu ea în ultima lună.
Șoaptele din noapte. Golurile de memorie. Durerile ciudate de cap. Felul în care Andrei o convingea cu blândețe că era doar epuizată. Felul în care Elena aducea tot mai des vorba despre „odihnă”, „supraveghere” și „tratament”. Nimic nu fusese întâmplător.
Motivul era dureros de limpede. Ana deținea firma pe care tatăl ei, mort cu ani în urmă, o ridicase de la zero. Dacă ea ar fi fost declarată oficial incapabilă, Andrei ar fi putut cere tutela și ar fi pus mâna pe controlul afacerii.
În clipa aceea, telefonul ei a început să sune.
Andrei.
Sorin nu a lăsat-o să respingă apelul.
„Nu îl înfruntați acum, deschis, — i-a spus el încet. — Lăsați-l să creadă că totul merge exact cum vor ei”.
Ana a răspuns cu o voce egală, i-a spus soțului că își găsise geanta și că va ajunge curând acasă. După ce a închis, a pus flaconul schimbat înapoi în geantă și a luat o hotărâre.
Avea să se întoarcă acasă.
Avea să continue să joace rolul femeii care nu bănuiește nimic.
Iar apoi avea să îi distrugă cu propriile lor dovezi.
Când Ana a intrat în casa lor din cartierul Primăverii, mâinile nu îi mai tremurau. Andrei a întâmpinat-o în living cu o îmbrățișare și cu expresia aceea care acum i se părea parte dintr-o piesă bine repetată: îngrijorare blândă în privire, voce caldă, tandrețe dozată perfect. Pe măsuța de cafea era un pahar cu apă, iar lângă el stătea exact flaconul pe care îl înlocuise în restaurant.
„Ar fi bine să iei una înainte de culcare, — i-a spus el. — A fost o seară grea”.
Ana a zâmbit slab, a pus pastila în gură, a luat paharul și s-a prefăcut că o înghite. Imediat ce a intrat în baie și a încuiat ușa, a scuipat comprimatul într-un șervețel și l-a aruncat în vasul de toaletă.
Apoi a început să aștepte.
Când casa s-a cufundat în liniște, Ana a cercetat dormitorul. În ultimele săptămâni, după miezul nopții, auzea voci înăbușite — suficient de clare cât să nu o lase să doarmă și să o facă să se îndoiască de propria minte. Andrei folosea asta ca pe încă o dovadă a „stării ei fragile”. Ana a verificat gurile de aerisire, lămpile, prizele. Nimic.
Apoi a dat jos tabloul pe care Elena i-l dăruise cu două luni înainte și a văzut un difuzor wireless minuscul, lipit cu grijă pe spatele ramei.
Nu erau fantome.
Nu era stres.
Nu era imaginația ei.
Era tehnologie.
Ana a fotografiat totul, a pus tabloul la loc și tocmai se îndrepta spre scară când a auzit voci la parter. Ascunsă după perete, l-a văzut pe Andrei stând mult prea aproape de Bianca. Mâna lui îi mângâia părul, iar ea își sprijinea capul pe umărul lui cu o familiaritate care nu mai lăsa loc niciunei explicații nevinovate. Conversația lor i-a zdrobit și ultimele îndoieli.