Ana-Maria a așezat cana cu ceai de tei pe măsuța joasă din sticlă și s-a lăsat pe spate în fotoliu, cu umerii grei de oboseală.
După fiecare discuție cu soacra ei îi rămânea în suflet o apăsare greu de explicat, deși doamna Viorica Popa vorbea mereu blând, cu o delicatețe aproape impecabilă. Chiar și atunci, când cerea din nou ajutor financiar, își presăra rugămintea cu scuze la fiecare câteva cuvinte.
— Ana dragă, iartă-mă pe mine, femeie bătrână, se tânguia ea cu o vinovăție bine dozată. Știu că te deranjez prea des. Dar medicii mi-au spus că nu am voie să întrerup tratamentul. Iar pensia mea, știi și tu…
Ana-Maria a dat din cap cu compasiune, deși femeia de la celălalt capăt al firului nu avea cum să o vadă.
Cu trei luni în urmă, Viorica îi povestise printre lacrimi despre diagnosticul primit: artroză la început de drum și proceduri scumpe, obligatorii, dacă voia să nu ajungă imobilizată. Firește, Ana-Maria nu putuse să refuze. Cinci mii de lei pe lună nu erau o sumă care să-i pună afacerea în pericol, iar sănătatea unui om apropiat părea infinit mai importantă decât banii.
— Doamnă Viorica, vă rog să nu vă mai frământați, i-a răspuns ea cald. Mâine vă trimit suma de care aveți nevoie. Și nu vă mai cereți atâtea scuze. Suntem familie acum.
— Of, Ana mea, ce suflet de aur ai! Ce noroc pe Călin al nostru că a întâlnit o asemenea soție. Doamne, cu ce am meritat eu atâta bine?
După ce a ascultat încă un șir de mulțumiri, Ana-Maria și-a luat rămas-bun și a apăsat butonul roșu de încheiere a apelului. Nu își permitea să piardă prea mult timp în conversații lungi și goale.
Atelierul de haine pentru femei „AnaMode” îi cerea prezență și atenție în fiecare zi. A doua zi urma prezentarea noii colecții, iar peste încă o zi avea programată o întâlnire importantă cu un posibil investitor. La douăzeci și opt de ani, Ana-Maria conducea o echipă de treizeci de angajați. Micul proiect pornit odinioară de tatăl ei se transformase, prin ani întregi de muncă, într-un brand serios, cunoscut și respectat.
Întinsese deja mâna spre tabletă, hotărâtă să verifice ultimele schițe, când a auzit dintr-odată voci cunoscute. La început a crezut că televizorul merge în camera alăturată: lui Călin îi plăcea să lase pornite tot felul de emisiuni. Dar una dintre voci semăna tulburător de mult cu vocea soacrei ei.
— Căline, iar mi-a ieșit! Mâine nevastă-ta îmi unge iar palma! a râs vesel Viorica Popa.
Ana-Maria a încremenit.
Era, fără îndoială, soacra ei. Dar de unde se auzea? S-a uitat spre telefon și a văzut ecranul aprins, cu apelul încă activ. Evident, când încercase să închidă, comanda nu se înregistrase.
— Cât primești de data asta? a întrebat Călin.
Inima Anei-Maria a început să bată mult mai repede. Soțul ei ar fi trebuit să fie la birou, ocupat cu proiectul acela important de refacere a site-ului. De ce stătea, în plină zi de lucru, la mama lui?
— Cinci mii, ca de obicei. E chiar înduioșător să vezi cât de sincer se teme pentru sănătatea mea!
S-a auzit din nou râs. Iar lângă râsul Vioricăi era și râsul lui Călin.
— Mamă, ești genială! Iar artroza inventată a fost o idee absolut strălucită!
Ana-Maria a ridicat încet telefonul. Degetele îi tremurau atât de fin, încât abia se observa.
Cum adică inventată? Văzuse cu ochii ei analize, recomandări, hârtii medicale pe care Viorica i le arătase cu o expresie suferindă.
— Genială, pe naiba! a pufnit soacra. Ai doar o nevastă incredibil de naivă. O prostuță, dar una foarte generoasă, iar asta e o calitate importantă. Profită, băiatul meu. Numai să nu ratezi momentul potrivit!
— N-o să-l ratez. Vreau o mașină nouă, direct din reprezentanță. Și nu vreo ieftinătură, ci ceva european, cum trebuie. Un Mercedes, de exemplu. Să coste măcar cinci sute de mii de lei.
— Vai de mine! Ce pretenții ai!
— Și ce, să merg toată viața cu Dacia aia veche? Doar nu m-am însurat cu o femeie bogată degeaba.
M-am însurat cu o femeie bogată. Profită.
Ana-Maria a tras aer în piept, încet, de câteva ori. Mintea ei refuza să accepte ce tocmai auzea.
Vorbea Călin al ei. Același bărbat ușor, fermecător, cu umor cald, care reușise să o cucerească în doar câteva săptămâni. Călin, pe care îl întâlnise chiar în biroul ei și de care se îndrăgostise ca o adolescentă. Călin, care cu jumătate de an în urmă îi ceruse mâna cu lacrimi în ochi și îi vorbise despre iubire mare, despre viitor, despre „noi” pentru totdeauna.
— Ai grijă doar să nu bănuiască nimic, a avertizat Viorica aproape în șoaptă. Ana e încrezătoare, dar nu e chiar fără minte, dacă a reușit să ridice afacerea asta.
— Mamă, nu vorbi prostii. În clipa asta e atât de îndrăgostită, încât, dacă îi cer, îmi aduce luna de pe cer. Trebuie doar să-i ambalez frumos povestea. Îi spun că am nevoie de o mașină scumpă pentru muncă, pentru imagine, pentru întâlniri cu clienții.
— Bravo! Mi-era teamă să nu-ți alegi vreo zăpăcită fără nimic în cap. Dar tu ai știut până și de cine să te îndrăgostești!