Și acum, asta. Radu alesese în locul ei. Mama dispăruse din casă. Fără discuție. Fără avertisment.
Andreea s-a strecurat în pat. Radu era deja acolo și se prefăcea că citește.
„Înțeleg de ce ai făcut-o”, a spus ea încet. „Dar nu aveai dreptul să faci asta pe la spatele meu.”
„Am așteptat trei ani să hotărăști tu”, a răspuns el, aruncând cartea deoparte. „Trei ani în care ți-am propus soluții: o îngrijitoare, un centru bun, ajutor specializat. Ne permitem. Dar tu n-ai vrut să auzi.”
„E mama mea”, a izbucnit Andreea. „Ea m-a crescut singură după ce tata a plecat. A muncit în două locuri ca eu să fac pian, să merg la o școală bună. Nu pot s-o predau unor străini ca pe un dosar închis!”
„Și eu ce sunt?” a întrebat Radu, mult mai încet. „Tot un străin?”
Ea nu i-a răspuns. În cameră se auzea doar ticăitul ceasului de pe perete. Radu a stins veioza și s-a întors cu spatele. Andreea a rămas cu ochii în tavan, cu pulsul bătându-i haotic în gât.
Dimineața a venit cu un apel de la mătușa Viorica. Mama era bine, spunea ea. Se acomoda. Nu era nevoie ca Andreea să vină imediat.
„Nu veni azi”, a insistat femeia. „Las-o să se obișnuiască puțin.”
Andreea nu a crezut-o. Mama ei voia mereu să o vadă. În fiecare zi, la orice oră. Chiar și o ieșire scurtă până la Mega Image se termina cu un telefon: „Unde ești? Când te întorci?”
„Vin oricum”, a spus Andreea și a închis.
„Mi-am luat liber azi”, a zis Radu, ridicându-se. „Trebuie să vorbim. Serios, de data asta.”
Ea a dat din cap. Aveau nevoie de asta.
„O văd întâi pe mama”, a spus ea. „După aceea vorbim.”
Mătușa Viorica locuia în celălalt capăt al orașului, într-un bloc vechi fără lift. În timp ce urca scările, Andreea se întreba cum avea să se descurce mama ei patru etaje, cu șoldul acela care o durea la fiecare schimbare de vreme.
Ușa s-a deschis și în prag a apărut Viorica, o femeie durdulie, cu părul vopsit într-un roșcat prea aprins. Era o rudă mai îndepărtată, cu care mama Andreei vorbise rar în ultimii ani.
„Intră”, a spus ea. „Mama ta e în bucătărie.”
Apartamentul era strâmt, iar bucătăria abia lăsa loc pentru două persoane. Mama stătea dreaptă pe un scaun, lângă fereastră. Nu s-a întors când Andreea a intrat.
„Mamă.”
„Ai venit”, a spus ea rece. „Credeam că soțul tău o să-ți interzică.”
„Nu fi absurdă.” Andreea s-a așezat în fața ei. „Bineînțeles că am venit.”
„Și ce s-a întâmplat, de fapt?” Mama și-a ridicat în sfârșit ochii spre ea. „Nimic, nu? Bărbatul tău a arătat cine conduce. Eu am spus mereu că e slab. Se pare că m-am înșelat. E un tiran.”
Andreea a oftat. Pentru mama ei totul era ori alb, ori negru. Nu exista nimic între.
„Nu e un tiran. Toți am ajuns la capătul puterilor.”
„La capătul puterilor?” Mama a pufnit. „Și eu am dus-o ca o regină, nu? Bolnavă, dependentă, ascultând zilnic cât de mult încurc. Să nu crezi că n-am văzut cum se uita la mine.”
„Tu l-ai ales.” Vocea mamei s-a întărit ca o lamă. „Trăiește cu el. Eu mă descurc.”
Mătușa Viorica a ieșit discret din bucătărie. Andreea și-a privit mama: părul îi albise și mai mult, dar spatele îi rămânea drept. Nici acum nu părea înfrântă.
„Îți pot închiria o garsonieră aproape de noi”, a propus Andreea. „Îți găsim o îngrijitoare. Orice ai nevoie.”
„Nu.” Mama și-a încleștat maxilarul. „Rămân aici. Când mă fac bine, mă întorc la casa mea.”
„Doctorii nu știu tot”, a spus ea, ridicând bărbia. „Am să am grijă de mine singură.”
Tonul ei era hotărât, dar Andreea i-a observat tremurul degetelor. Mama era speriată. Cu adevărat speriată. Pentru prima dată după ani întregi, se simțea singură.
„O să vin în fiecare zi.”
„Nu.” Vocea mamei s-a îmblânzit abia perceptibil. „Ai viața ta. Vino în weekend.”
Andreea cunoștea acel ton. Când mama ei lua o hotărâre, nimeni nu o mai putea întoarce din drum.
Înainte să plece, mama i-a prins încheietura.
„Tot ce am vrut vreodată a fost să fii fericită”, a murmurat ea. „Poate Radu al tău are dreptate. Poate o să-ți fie mai bine fără mine în casă.”
Andreea a strâns-o în brațe, inspirând mirosul familiar de lavandă și pudră de talc. Pentru ea, mirosul acela însemna acasă. Siguranță. Copilărie.
„Te iubesc”, i-a șoptit. „O să fiu mereu lângă tine.”
Mama s-a desprins, iar masca ei severă s-a așezat la loc.
„Du-te”, a spus. „Să nu-l faci să aștepte.”
Afară, Andreea a rămas câteva clipe în frig, cu respirația blocată în piept. Vinovăția o apăsa aproape fizic. Cu mintea știa că Radu nu greșise complet. Dar inima o durea la gândul că mama ei se simțea aruncată deoparte.
Când a ajuns acasă, Radu pregătise prânzul: paste la cuptor, felul ei preferat. S-au așezat unul în fața celuilalt, ca în vremurile în care încă știau să fie blânzi.
„Cum e?”
„Stă tare”, a spus Andreea. „Se preface că totul e în regulă.”
Radu a dat încet din cap. Își cunoștea soacra. De fier până la capăt.
„Andreea, știu că ești furioasă”, a început el. „Dar nu mai exista altă cale. Ne distrugeam unii pe alții. Mama ta era nefericită cu mine. Eu eram nefericit cu ea. Iar tu erai sfâșiată între noi.”
Ea a tăcut. Nu putea să spună că nu era adevărat.