— Mamă, hai să schimbăm locuințele între noi. Tu stai singură într-un apartament cu două camere, noi avem doar o cameră într-un cămin. Ție ți-ar fi destul și atât, iar nouă deja nu ne mai ajunge locul.
— Mamă, hai să schimbăm locuințele între noi. Tu stai singură într-un apartament cu două camere, noi avem doar o cameră într-un cămin. Ție ți-ar fi destul și atât, iar nouă deja nu ne mai ajunge locul.
— Mamă, hai să schimbăm locuințele între noi. Tu stai singură într-un apartament cu două camere, noi avem doar o cameră într-un cămin. Ție ți-ar fi destul și atât, iar nouă deja nu ne mai ajunge locul.
— Andrei, încerca mama lui să-i explice cu glas liniștit, un apartament și o cameră de cămin nu sunt același lucru. Bucătăria e la comun, toaleta e la comun. Cum să trăiesc eu acolo?
— Te obișnuiești. Și acolo locuiesc oameni de ani întregi.
Așa a început totul. Doamna Elena Popescu stătea întinsă pe canapeaua ei, cu televizorul dat pe un nou episod din serialul polițist pe care îl urmărea cu sfințenie, când telefonul a început să sune.
— Mamă, trebuie să vorbim iar despre locuință, se auzi vocea obosită a lui Andrei.
— Andrei, dragul meu, am vorbit deja de atâtea ori. Nu vreau să schimb apartamentul.
— Mamă, dar vezi și tu că eu, Ioana și copiii nu mai încăpem. De când s-a născut al doilea copil, Matei, nu mai avem loc nici să ne întoarcem.
— Văd, sigur că văd. Dar ce legătură are apartamentul meu cu asta?
— Cum ce legătură? Tu ești singură într-un apartament cu două camere, iar noi patru stăm înghesuiți într-o cameră de cămin.
Elena oftă adânc. Discuțiile acestea începuseră cu aproape un an în urmă, pe vremea când nora ei, Ioana, era însărcinată. Atunci, pentru prima oară, Andrei îi spusese că ar fi bine să facă schimb.
— Andrei, ți-am tot explicat. Aici îmi este bine. Am lucrurile mele, obiceiurile mele, vecinii pe care îi cunosc de-o viață.
— Dar nouă nu ne este bine! Radu are deja cinci ani, are nevoie de colțul lui. Iar Matei plânge noaptea și ne trezește pe toți.
— Înțeleg că vă e greu. Dar problemele voastre trebuie să le rezolvați voi.
— Și cum să le rezolvăm, dacă nu avem bani nici pentru chirie? Eu câștig puțin, Ioana e în concediu de creștere a copilului.
— Atunci caută-ți alt serviciu.
— Mamă, ce serviciu? N-am facultate, n-am cine știe ce experiență.
Elena știa că fiul ei nu mințea. Andrei lucra electrician la o fabrică de lângă oraș și aducea acasă vreo trei mii de lei. Încearcă, dacă poți, să hrănești patru oameni din banii aceia și să mai plătești și o chirie.
— Și ce propui tu, până la urmă?
— Mamă, hai să facem schimb de locuințe. Tu ai două camere, noi avem una la cămin. Ție îți ajunge o cameră, nouă ne trebuie spațiu.
— Andrei, îl lămurea iar femeia, cu răbdarea strânsă între dinți, tu mă auzi ce-ți spun? În cămin bucătăria e comună. Baia e comună. La șaizeci și doi de ani, cum vrei să mă apuc eu de viața asta?
— Te vei obișnui. Toți s-au obișnuit acolo, te poți obișnui și tu.
— Pentru tineri e altceva. Eu nu mai sunt tânără.
— Mamă, lasă, că ești încă puternică.
— Sunt puternică, dar nu atât încât să împart chiuveta, aragazul și toaleta cu un etaj întreg.
— Mamă, dar ar fi drept, omenește, în familie!
— Drept este ca fiecare să locuiască în ce are, fiule.
— Dar suntem familie! Familia trebuie să se ajute.
— Vă ajut și acum. Câte cadouri le-am luat copiilor, de câte ori v-am adus cumpărături…
— Nu ajunge!
— Mie mi se pare că fac cât pot.
Convorbirea se încheie fără niciun rezultat. Andrei închise, iar Elena rămase cu o apăsare grea în piept. Chiar ajunsese fiul ei să creadă că ea era datoare să-și strice bătrânețea pentru confortul lor?
După o săptămână, au venit toți la ea. Ioana arăta sleită, copilul mic plângea, iar cel mare alerga prin sufragerie de parcă apartamentul bunicii ar fi fost singurul loc în care putea respira.
— Doamnă Elena, începu nora, legănându-l pe Matei în brațe, putem să mai vorbim o dată despre schimb?
— Putem vorbi, fată dragă. Dar răspunsul meu nu se schimbă.
— Dar de ce? Explicați-mi și mie.
— Pentru că aici îmi este bine. Nu vreau să dau liniștea mea pe neajunsurile altora.
— Dar sunt nepoții dumneavoastră!
— Bineînțeles că sunt. Și ce ar trebui să însemne asta?
— Nu vi se rupe inima să-i știți crescând în condițiile acelea?
Elena se uită lung la Ioana. Era o fată bună, muncită, obosită, dar uneori apăsa prea tare acolo unde știa că doare.
— Mi se rupe, spuse ea încet. Dar sunt copiii voștri. Răspunderea voastră.
— Răspunderea noastră?! se aprinse Ioana. Dar dumneavoastră ce sunteți? Străină?
— Nu sunt străină. Sunt bunică, nu mamă.
— O bunică trebuie să-și ajute nepoții!
— Îi ajut cu tot ce pot.
Andrei asculta, dar nu intervenea.
— Mamă, dacă ți-am plăti ceva în fiecare lună?
— Ce să-mi plătiți?
— O compensație. Pentru cămin. Pentru neplăceri.
— Și cât ar fi, mă rog?
— Două sute de lei pe lună.
Elena zâmbi trist.
— Două sute de lei pentru o cameră cu bucătărie comună?
— Bine, atunci cinci sute…
— Andrei, nu banii sunt problema. Eu nu vreau să-mi rup viața din rădăcini.
— Dar ar fi pentru puțin timp, doi-trei ani!
— Și după aceea?
— După aceea poate intrăm pe vreo listă, poate primim ceva, poate reușim să ne luăm al nostru…
— Listă? Andrei, în ce lume trăiești? Azi locuințele nu se primesc, se cumpără.
— Atunci facem credit.
— Cine îți dă ție credit cu salariul pe care îl ai?
Andrei tăcu din nou. Mama lui gândea prea rece, prea limpede, fără să lase loc speranțelor lui.
— Doamnă Elena, nu mai rezistă Ioana, dar dacă v-am da șapte sute de lei pe lună?
— Nu.
— O mie?
— Puteți să-mi promiteți și un milion. Tot nu accept.
— Dar de ce? aproape izbucni Ioana în plâns.
— Pentru că am șaizeci și doi de ani. Am muncit toată viața ca să am condiții normale și nu vreau să le pierd acum.
— Nici măcar pentru nepoți?
— Nici măcar pentru nepoți.
— E crud.
— Crud este să ceri unui om în vârstă să renunțe la liniștea lui!
— Nu cerem! Vă rugăm!
— Mă rugați să devin nefericită ca vouă să vă fie mai comod.
— Mamă, exagerezi! se enervă Andrei.
— Nu exagerez deloc. În cămin aș fi nefericită, îți spun sigur.
— Și noi ce să facem?
— Să câștigați mai mult.
— Cum, când am doi copii mici, iar soțul meu aduce acasă mărunțiș? izbucni Ioana.
— Atunci trebuia să faceți copii când aveați cu ce să-i creșteți.
— Copiii sunt viață, nu calcule!
— Și viața trebuie dusă cu răspundere.
— Am înțeles, spuse Ioana rece. Deci confortul dumneavoastră e mai important decât familia.
Andrei se ridică, luă copiii și începu să strângă lucrurile.
— Mamă, eu credeam că mă iubești.
— Te iubesc, fiule. Dar asta nu înseamnă că trebuie să sacrific tot.
— Sacrificiu? E doar un schimb de locuințe!
— Pentru mine exact asta este: un sacrificiu.
— Am înțeles, zise Andrei cu amărăciune. Ne descurcăm singuri.
— Așa e cel mai bine.
— Cel mai bine e când părinții își ajută copiii!
— V-am ajutat. De acum trebuie să vă țineți singuri pe picioare.
— Mamă, am treizeci de ani! Ce independență să am cu salariul ăsta?
— Schimbă locul de muncă.
— Cu ce?
— Învață ceva, califică-te mai bine. Te-am oprit eu să faci școală?
— Când să învăț? Am copii!
— Trebuia să te gândești mai devreme.
Au plecat fără să mai spună mare lucru. Elena rămase singură în apartamentul ei cald, ordonat, cu perdelele curate și ceainicul pe aragaz, și simți o ușurare vinovată. Făcuse bine. Nu cedase. Nu avea de ce să cedeze.
După câteva zile, înțelese că fiul ei se supărase cu adevărat. Nu mai suna. Nu mai venea cu copiii. La invitațiile ei răspundea scurt: „N-avem timp.”
— Andrei, îl sună într-o zi Elena, ce se întâmplă? De ce nu mai veniți?
— Pentru ce să venim?
— Cum pentru ce? Sunt bunica lor. Vreau să-mi văd nepoții.
— Bunica aceea căreia nu-i pasă de nepoți.
— Andrei, nu te purta ca un copil! Nu mă împinge spre o jertfă pe care nu o pot face.
— Noi doar am cerut. Tu ai refuzat.
— V-am dat tot ce am putut.
Apoi se așternu liniștea. O săptămână. Încă una. Elena nu mai suportă și se duse singură la căminul unde locuia fiul ei.
Ceea ce văzu acolo o lovi drept în inimă. O cameră mică, doi adulți, doi copii, o masă, un dulap, câteva pungi îngrămădite. Abia aveai pe unde trece. Ioana gătea în bucătăria comună, pe care o împărțea cu alte trei familii.
— Bună ziua, doamnă Elena, spuse nora sec.
— Ioana, am venit să-i văd pe copii.
— Sunt acolo.
Copiii se jucau pe jos. Radu ridica un turn din cuburi, iar Matei se rostogolea pe o pătură întinsă lângă pat.
— Cum vă descurcați aici? întrebă Elena încet.
— După cum vedeți. Trăim.
— Poate se găsește totuși altă soluție.
— Care? Dumneavoastră nu vreți schimbul.
— Poate se poate gândi altceva.
— Ne-am gândit. Singura soluție era apartamentul dumneavoastră.
— Dar dacă ați închiria ceva?
— Din ce? Uneori nu ne ajung banii nici pentru mâncare!
Atunci Elena puse întrebarea care îi stătea de mult pe limbă:
— Dar la părinții tăi de ce nu apelați? Și ei au apartament cu două camere.
— Acolo stau trei oameni. Fratele meu locuiește cu ei. Și lor le e strâmt. Dumneavoastră, în schimb, stați singură ca o regină.
— Dacă v-aș da eu lunar șapte-opt sute de lei pentru chirie?
— Nu ne ajută.
— Mai mult nu pot.
— Atunci să încheiem discuția. Nu vreți să ajutați, nu ajutați. Dar nici noi nu suntem obligați să ținem legătura.
Cu ginerele ei nu avu ce vorbi, firește. Andrei își susținu soția.
— Mamă, dacă nu ne ajuți, nu mai avem ce discuta.
— Andrei, sunt mama ta!
— Iar eu sunt fiul tău. Ai putea să mă ajuți, dar nu vrei.
Elena plecă fără nimic. Fără împăcare, fără nepoți, fără măcar o privire caldă. După aceea, fiul și nora nu-i mai răspunseră la telefon.
Trecuse o lună. Apoi încă una. Elena stătea în apartamentul ei spațios și nu mai simțea nicio bucurie. Da, își păstrase confortul. Dar rămăsese fără familie.
Pe nepoți nu-i mai văzuse. Andrei rupsese orice legătură, iar Ioana, dacă o zărea pe stradă, trecea pe partea cealaltă.
Elena nu regreta că rămăsese în casa ei, deși pierderea acelei apropieri o apăsa mai mult decât ar fi recunoscut vreodată.
Și oricât de mult tânjea după ai ei, cu fiecare zi speranța se micșora. Supărarea prinsese rădăcini adânci în sufletele lor.
Nu mai credea că își va vedea vreodată fiul intrând cu nepoții pe ușa apartamentului ei. O durea, o rodea, îi amăra serile, dar nu avea de gând să cedeze: mai bine singură în liniște decât să-și sfârșească bătrânețea într-un cămin.
Tu ce crezi, aș fi procedat corect în locul ei? Scrie-mi părerea ta, chiar vreau să aud cum se vede această poveste din afară.
— Hai să facem schimb de locuințe: tu ai apartament cu două camere, iar noi stăm într-o cameră de cămin. Ție îți ajunge o cameră, nouă ne trebuie mai mult loc.
Să nu uităm niciodată cum să ne bucurăm de viață!