— Dar ar fi pentru puțin timp, doi-trei ani!
— Și după aceea?
— După aceea poate intrăm pe vreo listă, poate primim ceva, poate reușim să ne luăm al nostru…
— Listă? Andrei, în ce lume trăiești? Azi locuințele nu se primesc, se cumpără.
— Atunci facem credit.
— Cine îți dă ție credit cu salariul pe care îl ai?
Andrei tăcu din nou. Mama lui gândea prea rece, prea limpede, fără să lase loc speranțelor lui.
— Doamnă Elena, nu mai rezistă Ioana, dar dacă v-am da șapte sute de lei pe lună?
— Nu.
— O mie?
— Puteți să-mi promiteți și un milion. Tot nu accept.
— Dar de ce? aproape izbucni Ioana în plâns.
— Pentru că am șaizeci și doi de ani. Am muncit toată viața ca să am condiții normale și nu vreau să le pierd acum.
— Nici măcar pentru nepoți?
— Nici măcar pentru nepoți.
— E crud.
— Crud este să ceri unui om în vârstă să renunțe la liniștea lui!
— Nu cerem! Vă rugăm!
— Mă rugați să devin nefericită ca vouă să vă fie mai comod.
— Mamă, exagerezi! se enervă Andrei.
— Nu exagerez deloc. În cămin aș fi nefericită, îți spun sigur.
— Și noi ce să facem?
— Să câștigați mai mult.
— Cum, când am doi copii mici, iar soțul meu aduce acasă mărunțiș? izbucni Ioana.
— Atunci trebuia să faceți copii când aveați cu ce să-i creșteți.
— Copiii sunt viață, nu calcule!
— Și viața trebuie dusă cu răspundere.
— Am înțeles, spuse Ioana rece. Deci confortul dumneavoastră e mai important decât familia.
Andrei se ridică, luă copiii și începu să strângă lucrurile.
— Mamă, eu credeam că mă iubești.
— Te iubesc, fiule. Dar asta nu înseamnă că trebuie să sacrific tot.
— Sacrificiu? E doar un schimb de locuințe!
— Pentru mine exact asta este: un sacrificiu.
— Am înțeles, zise Andrei cu amărăciune. Ne descurcăm singuri.
— Așa e cel mai bine.
— Cel mai bine e când părinții își ajută copiii!
— V-am ajutat. De acum trebuie să vă țineți singuri pe picioare.
— Mamă, am treizeci de ani! Ce independență să am cu salariul ăsta?
— Schimbă locul de muncă.
— Cu ce?
— Învață ceva, califică-te mai bine. Te-am oprit eu să faci școală?
— Când să învăț? Am copii!
— Trebuia să te gândești mai devreme.
Au plecat fără să mai spună mare lucru. Elena rămase singură în apartamentul ei cald, ordonat, cu perdelele curate și ceainicul pe aragaz, și simți o ușurare vinovată. Făcuse bine. Nu cedase. Nu avea de ce să cedeze.
După câteva zile, înțelese că fiul ei se supărase cu adevărat. Nu mai suna. Nu mai venea cu copiii. La invitațiile ei răspundea scurt: „N-avem timp.”
— Andrei, îl sună într-o zi Elena, ce se întâmplă? De ce nu mai veniți?
— Pentru ce să venim?
— Cum pentru ce? Sunt bunica lor. Vreau să-mi văd nepoții.
— Bunica aceea căreia nu-i pasă de nepoți.
— Andrei, nu te purta ca un copil! Nu mă împinge spre o jertfă pe care nu o pot face.
— Noi doar am cerut. Tu ai refuzat.
— V-am dat tot ce am putut.
Apoi se așternu liniștea. O săptămână. Încă una. Elena nu mai suportă și se duse singură la căminul unde locuia fiul ei.
Ceea ce văzu acolo o lovi drept în inimă. O cameră mică, doi adulți, doi copii, o masă, un dulap, câteva pungi îngrămădite. Abia aveai pe unde trece. Ioana gătea în bucătăria comună, pe care o împărțea cu alte trei familii.
— Bună ziua, doamnă Elena, spuse nora sec.
— Ioana, am venit să-i văd pe copii.
— Sunt acolo.
Copiii se jucau pe jos. Radu ridica un turn din cuburi, iar Matei se rostogolea pe o pătură întinsă lângă pat.
— Cum vă descurcați aici? întrebă Elena încet.
— După cum vedeți. Trăim.
— Poate se găsește totuși altă soluție.
— Care? Dumneavoastră nu vreți schimbul.
— Poate se poate gândi altceva.
— Ne-am gândit. Singura soluție era apartamentul dumneavoastră.
— Dar dacă ați închiria ceva?
— Din ce? Uneori nu ne ajung banii nici pentru mâncare!
Atunci Elena puse întrebarea care îi stătea de mult pe limbă:
— Dar la părinții tăi de ce nu apelați? Și ei au apartament cu două camere.
— Acolo stau trei oameni. Fratele meu locuiește cu ei. Și lor le e strâmt. Dumneavoastră, în schimb, stați singură ca o regină.
— Dacă v-aș da eu lunar șapte-opt sute de lei pentru chirie?
— Nu ne ajută.
— Mai mult nu pot.
— Atunci să încheiem discuția. Nu vreți să ajutați, nu ajutați. Dar nici noi nu suntem obligați să ținem legătura.
Cu ginerele ei nu avu ce vorbi, firește. Andrei își susținu soția.
— Mamă, dacă nu ne ajuți, nu mai avem ce discuta.
— Andrei, sunt mama ta!
— Iar eu sunt fiul tău. Ai putea să mă ajuți, dar nu vrei.
Elena plecă fără nimic. Fără împăcare, fără nepoți, fără măcar o privire caldă. După aceea, fiul și nora nu-i mai răspunseră la telefon.
Trecuse o lună. Apoi încă una. Elena stătea în apartamentul ei spațios și nu mai simțea nicio bucurie. Da, își păstrase confortul. Dar rămăsese fără familie.
Pe nepoți nu-i mai văzuse. Andrei rupsese orice legătură, iar Ioana, dacă o zărea pe stradă, trecea pe partea cealaltă.
Elena nu regreta că rămăsese în casa ei, deși pierderea acelei apropieri o apăsa mai mult decât ar fi recunoscut vreodată.
Și oricât de mult tânjea după ai ei, cu fiecare zi speranța se micșora. Supărarea prinsese rădăcini adânci în sufletele lor.
Nu mai credea că își va vedea vreodată fiul intrând cu nepoții pe ușa apartamentului ei. O durea, o rodea, îi amăra serile, dar nu avea de gând să cedeze: mai bine singură în liniște decât să-și sfârșească bătrânețea într-un cămin.
Tu ce crezi, aș fi procedat corect în locul ei? Scrie-mi părerea ta, chiar vreau să aud cum se vede această poveste din afară.
— Hai să facem schimb de locuințe: tu ai apartament cu două camere, iar noi stăm într-o cameră de cămin. Ție îți ajunge o cameră, nouă ne trebuie mai mult loc.
Să nu uităm niciodată cum să ne bucurăm de viață!