M-am pregătit ca și cum primeam o delegație: fețe de masă, lumânări, salate, friptură, două feluri calde, aperitive, platouri, băuturi și un tort „Napoleon” făcut în casă, cu douăsprezece foi. Numai cumpărăturile m-au costat o mie două sute cincisprezece lei. Am trecut suma în carnețel.
S-au strâns vreo zece oameni. Foști colegi, rude, iar Andrei și Corina, firește, nu lipseau.
La masă era gălăgie. Toată lumea lăuda mâncarea, sufrageria, felul în care aranjasesem masa, atmosfera.
Atunci Andrei s-a ridicat cu paharul în mână.
— Dragă tată, a început el solemn. Eu și Corina vrem să spunem câteva cuvinte. Tu ai fost mereu sprijinul nostru. Mama s-a stins devreme, dar tu nu ne-ai lăsat. Ai dus totul singur. Ne-ai crescut, ne-ai ținut la școală, ne-ai pus pe picioare. Iar astăzi, la aniversarea ta, vrem să spunem: tot ce vezi aici ești tu. Meritului tău. Vieții tale. Ești cel mai bun.
Musafirii au aplaudat.
Mircea s-a emoționat, și-a dat jos ochelarii și și-a șters ochii.
Eu stăteam lângă masă, cu încă o tavă în mâini.
Despre mine, niciun cuvânt.
Nici „mulțumim Marianei pentru masă”.
Nici „mulțumim că ai grijă de tata”.
Nicio pomenire în cinci ani.
O mie de ore la aragaz. Zeci de mii de lei din bugetul comun pentru vizitele lor, mesele lor, cadourile lor, cererile lor. Iar eu parcă nu existam.
Chelneriță în propria casă.
Am tras aer în piept și am pus tava jos.
— Da, băiete, a spus brusc unul dintre invitați. Dar unde e tortul acela vestit al soției tale? Am auzit că e neîntrecută.
Mircea a zâmbit.
— Mariana, adu-l.
M-am uitat la farfurii. Tortul meu „Napoleon” fusese aproape ras. Friptura dispăruse. Aperitivele nu mai existau.
Și, pentru prima dată în seara aceea, am spus ce îmi stătea pe limbă de prea mult timp:
— Dragilor, tort nu mai este. Nici cafea. Cina s-a încheiat.
Am început să strâng farfuriile liniștită. Chiar de sub mâinile lor.
Andrei a încremenit cu furculița aproape de gură.
— Cum adică nu mai este?
— Exact așa. Aragazul e stins. Ceainicul e gol. Eu mă duc la culcare, am spus cu un zâmbet perfect egal. Mulțumiți-i tatălui vostru. El e eroul vostru. Iar eroilor, după cum se vede, nu are cine să le servească. Vasele le lăsați aici, le spăl dimineață.
În sufragerie s-a așternut o tăcere atât de groasă, încât s-a auzit cum a lovit o linguriță marginea farfurioarei.
Mircea se uita la mine cu groază și rugăminte în același timp. Dar eu mi-am amintit farfuria cu „buruiana”. Mi-am amintit fraza despre faptul că nu am copii. Și mâinile nu mi-au tremurat.
Nu mi-a tremurat nimic.
M-am întors și am intrat în dormitor.
Mircea s-a ridicat după mine.
— Mariana, ce faci? Nu se cade, sunt oameni de față.
— Care oameni? am întrebat, trăgând pătura peste mine. Cei care mi-au transformat seara în muncă silnică? Să spele Corina vasele. Măcar de schimbare.
Nu mi-a răspuns. S-a întins lângă mine.
Iar mie, dintr-odată, mi s-a făcut ușor.
Pentru prima dată în cinci ani, nu am mai spălat vase la unu noaptea după o adunare de familie.
După aceea s-a lăsat liniștea.
Copiii lui Mircea nu au mai sunat. El umbla posomorât prin casă, dar nu deschidea subiectul. Eu mă pregăteam pentru mini-vacanța de 1 Mai la casa de la țară: cumpărasem răsaduri de roșii, ardei și castraveți, visam să fac straturi înălțate și să stau două săptămâni cu mâinile în pământ, fără să-mi ceară nimeni nimic.
Tunetul a venit în dimineața de douăzeci și opt aprilie.
— Mariana, e o situație, a început Mircea, ferindu-și ochii de ai mei. Andrei are nevoie să respire puțin. E îngropat în probleme la serviciu. El și prietenii lui vor să iasă de 1 Mai la verde.
— Foarte bine, am spus, punând ibricul pe foc. Să meargă.
— La casa de la țară. La casa noastră.
Am așezat cana pe masă.
— Mircea, la „casa noastră” eu urma să lucrez în grădină. Mi-ai promis că sapi pământul.
— Straturile pot să mai aștepte, s-a grăbit el să spună. Andrei zice că e casa familiei. Am ridicat-o pe vremea când trăia mama lor. Are și el un drept. Tinerii vor un grătar, înțelegi? Pentru ei contează.
Priveam în cană. Pe fund pluteau fire mici de cafea.
Patruzeci de kilometri dus, patruzeci întors. Mergeam acolo în fiecare weekend. Plantasem arbuști. Plătisem electricianul să refacă instalația. Cumpărasem răsaduri, pământ, îngrășăminte.
Și acum devenise din nou „casa familiei”. Doar că în familia aceea nu era loc pentru mine.
— Bine, am spus, înghițind nodul din gât. Să meargă la casă.
Mircea s-a luminat și l-a sunat imediat pe Andrei. Din telefon s-a auzit vocea mulțumită a fiului:
— Ți-am zis eu, tată, că e femeie de treabă. Spune-i să pregătească și lenjeria de pat.
Atunci totul s-a așezat definitiv în mine.
— Nu, am spus tare.
Mircea a rămas cu telefonul în mână.
— Ce „nu”?
— Am spus că pot să meargă. Dar eu plec. La mare.
Mi-am luat telefonul și am deschis aplicația CFR.
— Astăzi e douăzeci și opt aprilie. Mâine seară am tren spre Constanța. Îmi iau concediu. Zilele de 1 Mai sunt timpul meu.
— Mariana, ai înnebunit? Dar casa? Tu visai la straturile alea.