— Iar serviciul de argint, l-am întrerupt, l-am vândut ieri unui anticariat. Pentru patruzeci și trei de mii șapte sute cincizeci de lei. Ajunge pentru bilet, hotel bun, restaurante și masaj. Dacă moștenirea e atât de importantă pentru copiii tăi, mi-am plătit singură salariul pe cinci ani. Ca menajeră, Mircea. Mi-am făcut lichidarea.
Mircea s-a albit la față.
Andrei, pesemne, auzise totul și a izbucnit în telefon cu vorbe murdare.
— Și-a pierdut mințile! Tată, ai auzit? A vândut serviciul bunicii! Să-l aducă imediat înapoi! E al nostru! Al familiei!
Am deschis liniștită dulapul și am scos valiza.
— Al familiei voastre? Eu credeam că nu avem nimic comun, am spus fără să ridic vocea. Dacă sunt un loc gol, atunci un loc gol nu gătește, nu pune lenjerii și nu organizează odihna unor adulți. Casa e liberă. Cinele se anulează. Eu sunt în concediu. Singură.
În telefon au răsunat câteva tonuri scurte.
Mircea stătea lângă perete, pierdut, mic, îmbătrânit dintr-odată.
— Ai mers prea departe, a șoptit el. Era o amintire, Mariana. Nu puteai…
— Ba puteam, am răspuns, închizând fermoarul valizei. Acum pot multe lucruri. Pentru că acum jumătate de an, când de ziua mea au venit cu niște garoafe luate din obligație și au spus: „Dar ce voiai, Mariana?”, am înțeles ce voiam. Voiam să mă odihnesc. Singură. Fără obrăznicii. Fără pretențiile altora. Fără rolul de servitoare.
Am ieșit din apartament.
În lift mirosea a vopsea proaspătă. Inima îmi bătea liniștit.
Pentru prima dată după mulți ani, nu mă mai simțeam roabă. Îmi părea rău doar că nu făcusem asta mai devreme.
A trecut o lună.
Sfârșit de mai.
Promenada din Mamaia se topea într-o pâclă caldă de apus. Stăteam întinsă pe șezlong și priveam marea. Pe brațe mi se uscau stropi sărați. În jur era liniște.
Nimeni nu cerea chiftele.
Nimeni nu critica pătrunjelul.
Nimeni nu voia cheile de la „sfânta casă de familie”.
Mircea suna în fiecare seară. Avea o voce vinovată și obosită.
— Mariana, acasă e dezastru. Frigiderul e gol. Am comandat sushi și a venit rece. Andrei spune că ai făcut totul special, ca să-i pedepsești. Corina nu te va ierta niciodată pentru serviciu. Tu înțelegi ce scandal e?
Învârteam între degete o pietricică netedă de mare, încălzită de soare.
— Înțeleg, Mircea. Înțeleg că acum Corina trebuie să caute alt serviciu pentru masa de Paște. Înțeleg că Andrei poate închiria singur o casă la țară. Iar tu poți învăța să faci o omletă, dacă vrei. Am obosit să fiu slujnică gratuită pentru oameni mari. Nu sunt mama lor. Nu sunt bona lor. Și, după cum s-a dovedit, nici măcar soție întreagă nu sunt. Doar un loc gol.
În receptor s-a lăsat o pauză.
— Te sun mâine, a spus el.
— Sună. Doar că voi fi la spa.
Am închis.
Și iar mi s-a făcut ușor.
În buzunar aveam chitanța cu banii rămași după vânzarea serviciului de argint. Știam deja că dintr-o parte din sumă aveam să cumpăr unelte bune de grădină. Dar nu pentru casa aceea. Pentru un mic teren pe care îl ochisem în apropiere, în timp ce mă plimbam pe faleză.
Doar pentru mine.
Iar Mircea să se gândească.
Pentru prima dată în cinci ani, am dormit liniștită.
Oare chiar am mers prea departe când am vândut serviciul de argint și am plecat la mare, lăsându-i fără cine, fără lenjerii și fără casa de la țară?
Sau, în sfârșit, am făcut ceea ce trebuia?