Pusesem pe masă al cincilea fel de mâncare: rulouri de vinete cu pastă de nucă și usturoi. Cu o seară înainte pierdusem aproape două ore cu ele: curățasem vinetele, le tăiasem, le prăjisem, întinsesem umplutura și le rulasem cu grijă. Degetele încă îmi miroseau a usturoi, oricât le spălasem.
Andrei a împuns cu vârful furculiței, dezgustat, o felie de roșie pe care o așezasem ca decor pe farfurie.
— Ce buruiană ai pus aici deasupra? a întrebat el, deși știa foarte bine că era pătrunjel. Noi nu mâncăm așa ceva. Mariana, mai bine rupeai niște iarbă din fața blocului. Și de ce ai făcut atâtea? Suntem la nuntă?
Corina a pufnit în paharul cu suc. Mircea stătea tăcut, cu ochii în tabletă.
Mi-am șters mâinile de șorț. Era al paisprezecelea prânz de familie din anul acela. Cinci ani de căsnicie. O sută patruzeci și patru de weekenduri în care scena se repeta aproape la fel: ei se așezau la masă ca niște critici severi de restaurant, iar eu alergam între bucătărie și sufragerie.
— Totuși, cineva le mănâncă, am spus încet, luându-mi farfuria. Sau să le dau direct la câini? Poate le duc la tomberon, dacă noi nu mâncăm așa ceva?
M-am uitat la Mircea. În sfârșit, și-a ridicat privirea din ecran și mi-a acoperit mâna cu palma lui.
— E foarte bun, Mariana. Pe cuvânt.
— Tată, normal, a strâmbat Corina din nas. Ție dacă îți pune cineva orice în farfurie, tot mănânci.
Am început să mănânc fără să mai spun nimic.
Vinetele ieșiseră chiar bune: ușor iuți, cu acrișorul discret al sosului de rodie. Mestecam încet și o priveam pe Corina cum răscolea alene garnitura, lăsând jumătate din ea neatinsă.
În anii aceia le învățasem gusturile pe dinafară. Lui Andrei doar carne. Corinei pește fără oase. Rudei mai în vârstă din partea lui Mircea, dietetic și fără sare. Iar copiilor lui Mircea, în fond, nu le păsa prea mult de mâncare. Nu pentru asta veneau.
Veneau să verifice dacă mai eram acolo. Dacă nu cumva mă instalasem prea comod în apartamentul cu trei camere al tatălui lor. Dacă nu cheltuiam viitoarea lor moștenire. Dacă nu-mi închipuiam, Doamne ferește, că sunt stăpâna casei.
Ei bine, îmi spuneam. Să verifice.
După masă, când Andrei și Corina au plecat, Mircea a intrat în bucătărie cu aer vinovat.
— Nu pune la inimă, mi-a spus, cuprinzându-mi umerii. Încă nu s-au obișnuit.
„Nu s-au obișnuit”, am repetat în mintea mea, cu un zâmbet amar.
Cinci ani ar fi trebuit să fie de ajuns măcar ca să te obișnuiești că un om nu este o piesă de mobilier. În ziua aceea stătusem trei ore lângă aragaz. În total, probabil trecusem de o mie de ore. Dacă le-aș fi socotit în bani, aș fi putut angaja câțiva bucătari buni.
În loc de asta, stăteam în bucătăria mea și ascultam glume despre iarba din fața blocului.
Weekendul următor nu a început cu nimic mai blând.
Corina a intrat fără să sune, și-a aruncat adidașii direct pe parchet, chiar din hol.
— Vai, Mariana, salut! Ascultă, avem o idee. Eu și fetele vrem să facem o cină de Paște în stil boho. Ne trebuie veselă frumoasă, știi tu, ceva vintage. Mi-am amintit de serviciul tău de argint. Oricum nu-l folosești. Mi-l dai o săptămână? Promit că nu dispare nimic.
M-am întors spre ea.
Serviciul era în vitrină, după geam, pe raftul cel mai de sus. Douăzeci și patru de piese. Lucrătură fină, monogramă „M.P.”, inițialele mele dinainte de căsătorie. Ultimul dar primit de la mama, înainte să moară.
Îl ștergeam o dată la două luni și îl așezam la loc învelit într-un șervet de catifea.
— Nu e pentru petreceri, Corina, i-am răspuns calm. E argint de familie. O piesă de colecție. Nu-l împrumut nimănui.
— Haideți, doamnă Mariana Preda! a zis ea, umflându-și buzele ca un copil. Ce rost are să stea acolo și să adune praf? Nu folosește nimănui. La ce-ți trebuie? Oricum n-ai copii ai tăi, cui să-l lași după aceea?
În mine s-a făcut deodată piatră.
Aveam cincizeci și cinci de ani. Da, nu aveam copii. Toată lumea știa asta. În casa aceea, nimeni nu mă lăsa să uit. Dar de ce trebuia, de fiecare dată, lovit exact acolo?
— Îl poți zgâria, poți pierde o linguriță, cineva poate vărsa ceară pe el sau îl poate scăpa pe jos, am spus pe un ton drept. Prețul unui set ca acesta ajunge pe piață la aproape patruzeci și cinci de mii de lei. Nu cred că ești pregătită să răspunzi pentru lucrul altcuiva la valoarea asta.
Ochii Corinei s-au mărit.
— L-ai evaluat? Voiai să-l vinzi?
— Nu. Doar îi cunosc valoarea.
Am zâmbit, am deschis sertarul de jos și am scos un set nou de linguri, cumpărat dintr-un magazin obișnuit.
— Pe acestea le poți lua. Stilul boho iubește simplitatea, nu?
Nu a luat lingurile. Și-a smuls adidașii de pe jos și a plecat, trântind ușa.
Seara l-am auzit pe Mircea cum liniștea pe cineva la telefon:
— Dar e lucrul ei… Fata mea, nu te supăra…
Mie nu-mi era rușine.
Stăteam în fotoliu și priveam serviciul de argint. Poate chiar stătea degeaba acolo.
Ziua lui Mircea era în aprilie. Împlinea șaizeci și cinci de ani. O vârstă rotundă, serioasă.