Ziua de naștere a lui Mircea era în aprilie. Împlinea șaizeci și cinci de ani. O vârstă importantă.
M-am pregătit ca și cum urma să primesc o delegație: fețe de masă, lumânări, salate, friptură, două feluri calde, aperitive, platouri, băuturi și un tort cu douăsprezece foi, făcut în casă. Doar cumpărăturile m-au costat o mie două sute de lei. Am notat suma în carnețel.
S-au adunat vreo zece oameni. Foști colegi de serviciu, rude, Radu și Ioana, bineînțeles.
În sufragerie era gălăgie. Toți lăudau mâncarea, camera, aranjamentul, atmosfera.
Apoi Radu s-a ridicat cu paharul în mână.
— Dragă tată, a început solemn, eu și Ioana vrem să spunem câteva cuvinte. Tu ai fost mereu sprijinul nostru. Mama s-a dus prea devreme, dar tu nu ne-ai părăsit. Le-ai dus pe toate singur. Ne-ai crescut, ne-ai dat școală, ne-ai pus pe picioare. Și astăzi, la aniversarea ta, vrem să-ți spunem că tot ce suntem ți se datorează ție. E meritul tău. Viața ta. Tu ești cel mai bun.
Oaspeții au aplaudat.
Mircea s-a emoționat, și-a scos ochelarii și și-a șters ochii.
Iar eu stăteam lângă masă, cu un alt platou în mâini.
Despre mine — nimic.
Nici „mulțumim Anei pentru masă”.
Nici „mulțumim că ai grijă de tata”.
Nici măcar o singură pomenire în cinci ani.
O mie de ore lângă aragaz. Zeci de mii de lei din bugetul comun pentru vizitele lor, mese, cadouri, rugăminți. Iar eu eram ca și cum nu existam.
Chelneriță în propria casă.
Am tras aer în piept și am pus platoul jos.
— Da, băiete, a spus deodată unul dintre invitați. Dar unde e faimosul tort al soției tale? Am auzit că e maestră la prăjituri.
Mircea a zâmbit.
— Ana, adu-l.
M-am uitat la farfurii. Tortul meu cu foi fusese aproape terminat. Friptura dispăruse. Aperitivele nu mai erau.
Și, pentru prima dată în seara aceea, am spus ce îmi stătea de mult pe limbă:
— Dragilor, tort nu mai este. Nici cafea. Cina s-a încheiat.
Am început să strâng liniștită farfuriile. Chiar de sub mâinile lor.
Radu a încremenit cu furculița aproape de gură.
— Cum adică nu mai este?
— Exact așa. Aragazul e stins. Ceainicul e gol. Eu mă duc la culcare, am spus cu un zâmbet perfect liniștit. Mulțumiți-i tatălui vostru. El e eroul. Iar eroilor, se pare, nu are cine să le servească. Vasele lăsați-le aici, le spăl dimineață.
În sufragerie s-a făcut o asemenea tăcere, încât s-a auzit lingurița lovind farfurioara.
Mircea mă privea și speriat, și rugător. Dar mi-am amintit farfuria cu „iarba”. Mi-am amintit fraza despre faptul că nu am copii. Și mâinile nu mi-au tremurat.
De fapt, nu mi-a tremurat nimic.
M-am întors și am plecat în dormitor.
Mircea a venit după mine.
— Ana, ce faci? E jenant, totuși. Sunt oameni aici.
— Care oameni? am întrebat, trăgând pătura peste mine. Cei care mi-au transformat seara în muncă silnică? Să spele Ioana vasele. Ca experiență nouă.
N-a mai spus nimic. S-a întins lângă mine.
Iar mie, dintr-odată, mi s-a făcut ușor.
Pentru prima dată în cinci ani, nu am spălat vase la unu noaptea după o adunare de familie.
După asta s-a lăsat liniștea.
Copiii lui Mircea nu au mai sunat. El umbla abătut prin casă, dar nu deschidea subiectul. Eu mă pregăteam pentru minivacanța de 1 Mai la casa de la țară: cumpărasem răsaduri de roșii, ardei, castraveți și visam să fac straturi înălțate, să stau două săptămâni cu mâinile în pământ, fără să mă grăbească nimeni.
Tunetul a căzut în dimineața de 28 aprilie.
— Ana, e o situație, a început Mircea, ferindu-și privirea. Radu are nevoie să se deconecteze. E îngropat în muncă. El și niște prieteni vor să iasă de 1 Mai undeva la aer.
— Foarte bine, am spus, punând ceainicul pe foc. Să meargă.
— La casa de la țară. La casa noastră.
Am așezat cana pe masă.
— Mircea, la „casa noastră” eu voiam să mă ocup de straturi. Mi-ai promis că sapi pământul.
— Straturile pot aștepta, s-a grăbit el. Radu spune că e casa familiei. Eu am ridicat-o pe vremea când trăia mama lor. Are și el dreptul. Tinerii vor grătar, aer, relaxare. Înțelegi, pentru ei contează.
M-am uitat în cană. Pe fund pluteau câteva firimituri de ceai.
Patruzeci de kilometri dus, patruzeci întors. Mergeam acolo în fiecare weekend. Pusesem arbuști. Plătisem electricianul pentru instalație. Cumpărasem răsaduri, pământ, îngrășământ.
Iar acum devenise din nou „casa familiei”. Doar că era o familie în care mie nu mi se găsea niciun loc.
— Bine, am spus, înghițind greu. Să meargă la țară.
Mircea s-a luminat și l-a sunat imediat pe Radu. Din telefon s-a auzit vocea mulțumită a fiului:
— Ți-am zis eu, tată, că e de treabă. Spune-i să pregătească și lenjeria de pat.
Atunci s-a așezat totul, limpede, în mine.
— Nu, am spus tare.
Mircea a rămas nemișcat, cu telefonul în mână.
— Ce „nu”?
— Am spus că ei pot merge. Dar eu plec. La mare.
Mi-am luat telefonul și am deschis aplicația companiei aeriene.
— Astăzi e 28 aprilie. Mâine seară există zbor spre Constanța. Îmi iau concediu. Zilele astea sunt ale mele.
— Ana, ai înnebunit? Dar casa de la țară? Tu visai la straturi.