M-am măritat la cincizeci și cinci de ani, iar copiii lui mă priveau ca pe o femeie venită de nicăieri, care ocupase din întâmplare locul de lângă tatăl lor. Niciodată nu mi-au spus-o direct. Nici nu era nevoie. Privirile lor făceau totul în locul cuvintelor.
Am pus pe masă al cincilea platou — rulouri de vinete cu nucă. Cu o zi înainte stătusem aproape două ore pentru ele: le curățasem, le tăiasem, le rumenisem, le umplusem, le așezasem una câte una. Degetele încă îmi miroseau a usturoi.
Radu a împuns cu scârbă o felie de roșie de pe marginea farfuriei.
— Ce-i iarba asta de deasupra? a întrebat, deși știa foarte bine ce e coriandrul. Noi nu mâncăm așa ceva. Ana, mai bine rupeai niște gazon din fața blocului. Și de ce ai făcut atâta mâncare? Suntem la nuntă?
Ioana a pufnit în paharul cu suc. Mircea stătea tăcut, cu ochii în tabletă.
Mi-am șters mâinile de șorț. Era a paisprezecea masă de familie din acel an. Cinci ani de căsnicie. O sută patruzeci și patru de weekenduri în care se repeta, cu mici variații, aceeași scenă: ei se așezau la masă ca niște critici culinari severi, iar eu alergam între bucătărie și sufragerie.
— Cineva totuși mănâncă toate astea, am spus încet, luându-mi farfuria. Sau să le dau direct câinilor? Să le arunc la gunoi, dacă tot „noi nu mâncăm așa ceva”?
M-am uitat spre Mircea. Abia atunci și-a ridicat privirea din ecran și și-a pus palma peste mâna mea.
— E foarte bun, Ana. Serios.
— Sigur, tată, a oftat Ioana. Ție poți să-ți pui orice în farfurie, că tot mănânci.
Am început să mănânc fără să mai spun nimic.
Vinetele chiar ieșiseră bine: ușor iuți, cu o aciditate plăcută de la sosul de rodie. Mestecam încet și o priveam pe Ioana cum scormonea leneș garnitura cu furculița, lăsând aproape jumătate neatinsă.
În anii aceia le învățasem pe de rost gusturile. Lui Radu — carne, numai carne. Ioanei — pește, dar fără oase. Socrului meu, adică noii rude apărute prin căsătoria cu Mircea, ceva de regim și fără sare. Iar copiilor lui Mircea, în fond, nu le păsa de mâncare.
Ei nu veneau ca să mănânce.
Veneau să verifice dacă încă sunt acolo. Dacă nu cumva mă instalasem prea comod în apartamentul cu trei camere al tatălui lor. Dacă nu cheltuiam moștenirea care, în mintea lor, li se cuvenea deja. Dacă nu începusem să mă cred stăpâna casei.
Bine, îmi spuneam. Să verifice.
După cină, când Radu și Ioana au plecat, Mircea a intrat în bucătărie cu aerul unui om vinovat.
— Nu-i băga în seamă, mi-a spus, cu brațele pe umerii mei. Încă nu s-au obișnuit.
„Nu s-au obișnuit”, am repetat în gând, aproape râzând.
Cinci ani ar fi trebuit să fie destul ca să te obișnuiești măcar cu ideea că un om nu e o piesă de mobilier. În ziua aceea stătusem trei ore lângă aragaz. În toți anii aceia, probabil o mie de ore. Dacă le-aș fi transformat în bani, aș fi putut plăti câțiva bucătari profesioniști.
În schimb, stăteam în propria bucătărie și ascultam comparații cu gazonul din fața blocului.
Weekendul următor n-a început mai bine.
Ioana a intrat fără să sune și și-a aruncat adidașii direct pe parchet, încă de la ușă.
— Hei, Ana, salut! Uite, avem o idee. Eu și fetele vrem să facem o masă de Paște în stil boho. Ne trebuie niște tacâmuri frumoase, ceva vintage, știi tu. Mi-am amintit de serviciul tău de argint. Oricum nu-l folosești. Mi-l dai o săptămână? Promit că nu se pierde nimic.
M-am întors spre ea.
Serviciul stătea în vitrină, după sticlă, pe raftul cel mai de sus. Douăzeci și patru de piese. Lucrătură fină, monogramele „A.P.” — inițialele mele dinainte de căsătorie. Ultimul dar primit de la mama, înainte să moară.
Îl ștergeam o dată la două luni și îl înveleam din nou într-un șervet de catifea.
— Nu e pentru petreceri, Ioana, i-am răspuns calm. E argint de familie. O piesă de colecție. Nu-l împrumut nimănui.
— Haide, doamna Ana! și-a umflat ea buzele, ca un copil răsfățat. Ce rost are să stea acolo și să prindă praf? Nu folosește nimănui. La ce-ți trebuie ție? Tu nici măcar nu ai copii ai tăi, cui să-l lași mai departe?
În mine, ceva s-a întărit brusc, ca piatra.
Aveam cincizeci și cinci de ani. Da, nu aveam copii. Știau cu toții. În casa aceea nimeni nu uita. Dar de ce trebuiau, de fiecare dată, să lovească exact acolo?
— Îl poți zgâria, poți pierde o linguriță, cineva poate vărsa ceară pe el sau îl poate scăpa pe jos, am spus cu voce egală. Un set ca acesta valorează cam patruzeci și cinci de mii de lei. Nu cred că ești pregătită să răspunzi pentru un lucru străin de valoarea asta.
Ochii Ioanei s-au mărit.
— L-ai evaluat? Voiai să-l vinzi?
— Nu. Doar îi știu prețul.
Am zâmbit, am deschis sertarul de jos și am scos un set nou de linguri cumpărat dintr-un magazin obișnuit.
— Pe astea le poți lua. Stilul boho iubește simplitatea.
N-a luat lingurile. Și-a înșfăcat adidașii și a plecat trântind ușa.
Seara l-am auzit pe Mircea liniștind pe cineva la telefon:
— Dar e lucrul ei… Fata mea, nu te supăra…
Nu mi-a fost rușine.
Stăteam în fotoliu și priveam serviciul de argint. Poate că într-adevăr nu făcea altceva decât să stea acolo, neatins.