Seara în care trebuia să o cunosc pe mama lui Radu fusese prezentată de el ca un „pas serios”. Cel puțin așa îmi tot repeta, cu o liniște forțată în voce:
„Ar fi timpul să o cunoști și tu pe mama. Te așteaptă de mult.”
Eu așteptam întâlnirea aceea cu o combinație ciudată de curiozitate și neliniște mocnită, aproape fără motiv. Meseria de psiholog mă învățase de ani buni că prima vizită la părinții cuiva nu este doar o formalitate de familie. Este clipa în care omul îți arată, chiar fără să vrea, de unde vine, ce a respirat ani la rând, care este adevărata lui matrice.
Radu avea patruzeci de ani și, până atunci, părea aproape bărbatul pe care îl cauți fără să recunoști: atent, tandru, grijuliu, cu umor fin și cu o carieră stabilă. Singura zonă încețoșată din viața lui rămânea mama lui, doamna Elena. La ea mergea în fiecare sâmbătă, fără excepție.
„Mama e de modă veche. Adică… e foarte tradițională, hai să spunem așa”, îmi răspundea el evaziv ori de câte ori îl întrebam de ce nu merseserăm încă împreună la ea.
Nu era o simplă vizită, ci un adevărat test psihologic
Până la urmă, ziua aceea a venit. Era vineri. Am cumpărat o prăjitură scumpă cu făină de migdale, fiindcă Radu îmi spusese cândva, într-o doară, că mama lui nu mănâncă gluten. Am luat și un buchet de bujori, deși sezonul lor era aproape pe sfârșite și florăreasa se uitase la mine ca la cineva care cerea primăvară la comandă.
Eram agitată. Mi-am schimbat hainele de câteva ori, apoi am rămas la varianta care mi s-a părut cea mai potrivită pentru o femeie ce vrea să pară caldă, dar stăpână pe sine: pantaloni bej, bluză de mătase, bijuterii puține, aproape invizibile.
Apartamentul doamnei Elena ne-a primit cu o curățenie impecabilă și cu miros de plăcintă cu mere. „Curățenie apăsătoare”, mi-am spus în gând. Nu acel fel de ordine în care se trăiește, ci aceea în care totul pare păzit, ca nu cumva un obiect să fie mutat cu un centimetru.
Doamna Elena, la cei șaizeci și cinci de ani ai ei, era o femeie suplă, energică, cu părul cărunt aranjat perfect și cu o privire atentă, tăioasă, care mă măsura fără grabă. Mi-a zâmbit, dar zâmbetul nu i-a ajuns deloc până la ochi.
— Ei, bună, Irina. Am auzit atâtea despre tine. Radu mi-a povestit mult.
Mințea. Radu îmi spusese chiar el că aproape nu-i vorbise despre mine. O recunoscuse stânjenit, cu un aer de băiat prins cu tema nefăcută:
„De ce să o tulbur înainte?”
Lângă mama lui, Radu părea că se micșorează pe loc. Bărbatul sigur pe el, de patruzeci de ani, se transforma într-o clipă în „Răducu”. Se foia, îmi lua prăjitura din mâini, îmi aducea papuci de casă, își căuta locul, în timp ce doamna Elena mă conducea spre sufragerie cu o politețe de salon rece.
— Intră, draga mea, nu sta în ușă. Simte-te ca acasă. Punem imediat ceaiul.
Seara a curs… normal. Prea normal, chiar. Doamna Elena m-a întrebat despre serviciu: „Psiholog? Adică dintre cei care păcălesc oamenii sau dintre specialiștii adevărați?”, apoi despre familia mea, despre planuri, despre cum văd viitorul. Vorbea corect, fără ridicări de ton, fără obrăznicii directe. Și totuși, sub fiecare întrebare simțeam frigul unui interogatoriu.
Nu mă simțeam oaspete. Mă simțeam candidată la un post pentru care verdictul fusese deja scris: insuficient de potrivită. Radu stătea lângă mine aproape mut, zâmbea vinovat și îmi mai turna ceai. Fiecare răspuns al meu părea citit, cântărit și trecut imediat într-un dosar invizibil.
— Irina, vino să vezi ce violete frumoase am! — doamna Elena a făcut un semn spre pervazul lat, inundat de lumină. — Le ador, deși dau mult de lucru, nu glumă.
M-am ridicat și m-am apropiat de fereastră. Acolo am văzut-o.
Pe pervaz, între zeci de ghivece cu violete înflorite, stătea acel obiect. Un singur lucru care nu se potrivea deloc cu lumea aceea lustruită, dreaptă, aproape sterilă.
Era o statuetă mică de porțelan, dar se vedea că fusese scumpă. O fetiță cu două codițe, îmbrăcată într-o rochiță albastră, ținea în lesă un cățeluș. Numai că figurina era spartă.
Capul cățelușului fusese desprins cu grijă și zăcea la picioarele fetiței. Însă nu ruptura în sine m-a tulburat cel mai tare. Mai cumplit era faptul că fusese lipit. Apoi rupt din nou.
Pe porțelan se vedeau urme vechi de adeziv îngălbenit, peste ele altele mai proaspete, iar deasupra, o fisură nouă. Cineva stricase și reparase, iarăși și iarăși, biata figurină.
Imaginea avea ceva neplăcut, aproape dureros. Era singura imperfecțiune dintr-un apartament construit parcă să nu admită nicio greșeală.
M-am uitat la statuetă și am simțit cum mi se face rece de-a lungul spatelui. Nu știu câte secunde am rămas nemișcată.
— Asta… — am început eu, dar vocea mi s-a frânt pe neașteptate.
— Ah, asta e povestea lui Răducu, — a spus doamna Elena firesc, apropiindu-se de mine din spate. — I-a adus-o prima lui „iubire”. Parcă Mihaela o chema. O copilă prostuță. I-am spus de la început: „Răducu e un băiat sensibil, nu-i place să fie împins de la spate.” Ea mi-a venit cu figurina asta, cică simbol al „fidelității”.