A luat între degete capul rupt al cățelușului.
— Eu tot o lipesc și o lipesc, dar ea se rupe mereu. Nu se prinde, — a zâmbit scurt. — La fel ca cele care au adus-o.
Și a pus capul la loc cu o liniște desăvârșită.
Un mesaj pe care nu aveai cum să nu-l auzi
În cameră s-a lăsat o tăcere grea. M-am întors și m-am uitat spre Radu. El privea în ceașcă și nu spunea nimic.
În clipa aceea, toate piesele s-au așezat în mintea mea. Nu era doar o statuetă veche, stricată. Era un trofeu.
În psihologie, un astfel de gest poate fi numit agresivitate simbolică și mesaj dublu. Doamna Elena nu mă insultase direct nici măcar o dată. Dimpotrivă, rămăsese politicoasă. Dar prin povestea aceea, prin gestul acela, prin obiectul acela rupt ostentativ și „neprins” în casă, îmi spusese tot ce avea de spus:
„Nu ești prima aici și nu vei fi ultima.”
„Orice femeie de lângă fiul meu este trecătoare.”
„Eu sunt cea importantă. Eu hotărăsc cine rămâne și cine dispare.”
„Voi rupe liniștită ceea ce încerci tu să construiești, apoi mă voi purta ca și cum vina ar fi a ta sau a «darului» tău.”
Cățelușul spart, ținut în lesă de fetița de porțelan, devenise dintr-odată imaginea fiecărei femei care încercase să construiască, lângă fiul ei, fidelitate și familie. Numai că lesa, am înțeles atunci, nu era în mâna fetiței. Era în mâna doamnei Elena.
Adevăratul semnal de alarmă nu era statueta
Dar cel mai înfricoșător semn nu era figurina. Nici măcar vorbele doamnei Elena. Cel mai rău era tăcerea lui Radu.
El nu a putut spune: „Mamă, ajunge. A fost demult și acum nu e cazul.” A rămas acolo, cu ochii coborâți, în timp ce una dintre femeile vieții lui, mama, o distrugea psihologic pe cealaltă, adică pe mine.
Brusc, mi-am văzut posibilul viitor în familia aceea. M-am văzut aducând în casa lor propriile mele „daruri”: timp, iubire, grijă, poate cândva copii. Și am văzut-o pe doamna Elena rupând metodic câte o bucățică din tot, cu zâmbetul pe buze, „reparând” după felul ei, apoi spunând că iar nu s-a prins. Iar bărbatul meu de patruzeci de ani avea să stea la fel, privind în ceașcă.
Pentru că, de fapt, nu era cu adevărat bărbatul meu. Rămăsese „Răducu” al ei. Era prins complet în fuziunea aceea cu mama lui. Iar într-un asemenea sistem nu există loc pentru un al treilea om. Există doar „noi” — mama și fiul — și „ele”, toate celelalte, Mihaele, Irine și oricine ar mai apărea pentru o vreme.
Restul serii l-am trăit aproape pe pilot automat. Zâmbetul meu devenise la fel de politicos și de lipsit de viață ca zâmbetul femeii care stăpânea casa aceea.
Când am ieșit afară, aerul rece m-a lovit direct în față.
— Ei, cum ți s-a părut? — m-a întrebat Radu, luându-mă de braț. — Mama e încântată de tine. A zis că ești foarte „profundă”.
Mi-am retras mâna cu grijă.
— Radu, am un apel urgent de serviciu. Te rog, cheamă-mi un taxi.
— Ce? Taxi? Te duc eu.
— Nu. Plec singură.
S-a supărat și s-a pierdut în același timp.
Am plecat chiar în seara aceea. După aceea, timp de o săptămână, m-a sunat și mi-a scris fără oprire. Îmi spunea că „dramatizez prea mult”, că „era doar o figurină veche”, că „mama e totuși o femeie în vârstă”.
Nu i-am mai explicat nimic. Pentru că nu ar fi trebuit să-i explic despre o statuetă, ci despre întreaga lui viață. Iar asta, după cum se știe, este o muncă nerecunoscătoare. Și, mai ales, nu era munca mea.
Mulți ar spune că am fugit, că am fost imatură, că ar fi trebuit să „găsesc o cale”, să fiu „mai înțeleaptă” și să „nu pun la suflet”. Dar, ca psiholog, știu un singur lucru: dacă în prima seară cineva îți arată simbolic capul tău rupt, așezat la picioare, nu trebuie să aștepți să ți-l lipească la loc. Trebuie să pleci.
Voi ce credeți? A fost doar o ieșire ciudată a unei femei în vârstă și o statuetă veche, fără importanță? Sau și vouă vi s-a întâmplat să simțiți un asemenea tip de presiune ascunsă, rece, aproape invizibilă?