Seara în care urma să o cunosc pe mama lui Cătălin fusese prezentată de el ca un pas firesc, aproape solemn, în relația noastră. Cel puțin așa o numea de fiecare dată când deschidea subiectul:
— A venit timpul să o cunoști pe mama. Te așteaptă, să știi.
Eu așteptam întâlnirea aceea cu o curiozitate ciudată, amestecată cu o neliniște tăcută, greu de explicat. Anii de muncă în psihologie mă învățaseră ceva simplu și neplăcut: prima întâlnire cu părinții nu este doar o formalitate de familie. Este clipa în care omul de lângă tine îți arată, fără să vrea, rădăcina din care vine, locul unde s-a format, tiparul lui cel mai vechi.
Cătălin avea patruzeci de ani și, la prima vedere, părea genul de bărbat pe care multe femei îl numesc noroc: atent, cald, grijuliu, cu umor fin și o carieră așezată. Singura zonă încețoșată din viața lui rămânea mama lui, doamna Viorica. În fiecare sâmbătă mergea la ea, fără excepție.
— Mama e din altă generație. E… cum să spun, foarte legată de rânduielile vechi, îmi răspundea el, ocolind mereu esențialul, când îl întrebam de ce nu merseserăm încă împreună la ea.
Nu era doar o vizită, ci un test pe care încă nu știam că îl dau
Până la urmă, ziua aceea a venit. Într-o vineri, am cumpărat un tort scump cu făină de migdale, fiindcă Cătălin îmi spusese cândva, în treacăt, că mama lui nu mănâncă gluten. Am luat și un buchet de bujori, deși sezonul lor era aproape pe sfârșite.
M-am frământat mai mult decât voiam să recunosc. Am schimbat hainele de câteva ori, apoi am ales ceva ce, în mintea mea, însemna bunăvoință fără ostentație: pantaloni bej, bluză de mătase, foarte puține bijuterii.
Apartamentul doamnei Viorica ne-a întâmpinat cu o curățenie impecabilă și cu miros de plăcintă cu mere. „Curățenie cu presiune”, mi-am spus în gând. Era acel fel de ordine în care nu simți viață, ci doar o veghe permanentă, ca nu cumva vreun obiect să se miște din locul lui.
Doamna Viorica, la cei șaizeci și cinci de ani ai ei, era suplă, energică, cu părul cărunt aranjat fără greș și cu o privire care nu primea, ci măsura. Mi-a zâmbit, dar ochii ei nu s-au încălzit deloc.
— Ei, bună seara, Mara. Am auzit multe despre tine. Cătălin mi-a povestit destule.
Nu era adevărat. Cătălin nu îi povestise aproape nimic despre mine. Îmi recunoscuse singur asta, cu un fel de jenă stângace:
— De ce s-o agit dinainte?
Lângă mama lui, Cătălin parcă s-a micșorat dintr-odată. Bărbatul sigur pe el, de patruzeci de ani, s-a transformat în câteva secunde în „Cătălinuț”. Se foia, îmi lua tortul din mâini, îmi aducea papuci, în timp ce doamna Viorica mă conducea spre sufragerie.
— Intră, draga mea, nu sta așa stingherită. Fă-te comodă, imediat punem ceaiul.
Seara curgea… normal. Chiar prea normal. Doamna Viorica mă întreba despre serviciu: „Psiholog? Adică dintre aceia care păcălesc oamenii sau chiar specialiști?”, despre familia mea, despre planurile mele. Era impecabil de politicoasă, dar sub politețea aceea se simțea un interogatoriu rece, bine mascat.
Nu mă simțeam oaspete, ci candidată la un post pentru care verdictul fusese stabilit înainte să intru pe ușă: nepotrivită. Cătălin stătea lângă mine aproape mut, zâmbea vinovat și îmi mai turna ceai. Fiecare răspuns al meu părea ascultat, cântărit și trecut imediat într-un dosar invizibil.
— Mara, vino să vezi ce violete frumoase am! a spus doamna Viorica, făcând semn spre pervazul larg, plin de lumină. Le iubesc, deși cer multă bătaie de cap.
M-am ridicat și m-am apropiat de fereastră. Acolo am văzut lucrul acela.
Pe pervaz, printre multe ghivece cu violete înflorite, stătea ea. Un obiect mic, dar atât de nepotrivit în lumea aceea lustruită, corectă, aproape sterilă, încât părea pus acolo anume ca să doară.
Era o statuetă din porțelan, nu foarte mare, dar vizibil scumpă. O fetiță cu două codițe, într-o rochiță albastră, ținea în lesă un cățel. Numai că figurina era spartă.
Capul cățelului fusese desprins cu grijă și zăcea la picioarele fetiței. Însă nu asta era partea cea mai tulburătoare. Se vedea clar că fusese lipit. Apoi rupt din nou.
Pe porțelan rămăseseră urme de adeziv vechi, îngălbenit, lângă altele mai proaspete, iar peste ele trecea o crăpătură nouă. Cineva stricase și reparase, iar stricase și iar reparase nefericita figurină, de parcă același gest trebuia repetat până devenea ritual.
Imaginea avea ceva respingător și dureros. Era singura fisură într-un apartament construit ca o vitrină fără cusur.
Am rămas cu ochii pe statuetă, iar frigul mi-a coborât încet pe șira spinării. Nu știu câte secunde am tăcut.
— Asta… am început, dar vocea mi s-a frânt pe neașteptate.
— A, povestea lui Cătălinuț, a spus doamna Viorica pe un ton firesc, apropiindu-se de mine din spate. I-a adus-o prima lui „dragoste”. Parcă Raluca o chema. O fată prostuță. I-am spus de la început: „Cătălinuț este un băiat sensibil, nu suportă să fie împins de la spate”. Iar ea a venit cu figurina asta, cică simbol al „fidelității”.
A luat între degete capul rupt al cățelului.
— Eu tot o lipesc, tot o repar, dar ea se rupe iar. Nu prinde rădăcini, a zâmbit scurt. Ca și cele care au adus-o.
Apoi a așezat capul la loc, cu o liniște care m-a speriat mai tare decât orice ridicare de ton.
Mesajul pe care nu aveam cum să mă prefac că nu l-am înțeles
În sufragerie s-a lăsat o tăcere grea. M-am întors spre Cătălin. El privea în ceașca lui și nu spunea nimic.
Atunci piesele s-au așezat brusc în mintea mea. Nu era doar o statuetă veche și stricată. Era un trofeu.
În psihologie, un asemenea gest poate fi citit ca agresivitate simbolică și mesaj dublu. Doamna Viorica nu îmi adresase nicio insultă directă. Dimpotrivă, rămăsese politicoasă. Dar prin povestea aceea, prin felul în care ținea bucata de porțelan în mână, prin obiectul acela spart demonstrativ și „neprins” în casa ei, îmi spusese tot ce avea de spus:
„Nu ești prima aici și nici ultima.”
„Orice femeie de lângă fiul meu este trecătoare.”
„Eu sunt cea importantă. Eu hotărăsc cine rămâne și cine dispare.”
„O să rup liniștită ce încerci tu să construiești, apoi o să mă port ca și cum vina ar fi a ta sau a cadoului tău.”
Cățelul acela cu capul desprins, ținut în lesă de fetița din porțelan, devenise imaginea tuturor femeilor care încercaseră să construiască lângă fiul ei loialitate, familie, viitor. Doar că lesa, mi-am dat seama, nu era de fapt în mâna fetiței. Era în mâna doamnei Viorica.
Adevăratul semnal de alarmă nu era obiectul de pe pervaz
Totuși, nu figurina în sine m-a înspăimântat cel mai mult. Nici măcar cuvintele doamnei Viorica. Cel mai greu de suportat a fost tăcerea lui Cătălin.
El nu a putut spune: „Mamă, ajunge. A fost demult și nu e potrivit să vorbești așa acum”. A rămas pe scaun, cu ochii plecați, în timp ce o femeie din viața lui — mama — o distrugea psihologic pe alta — pe mine.
În câteva clipe, mi-am văzut viitorul posibil în familia aceea. M-am văzut aducând în casa lor propriile mele „daruri”: timp, iubire, grijă, poate într-o zi copii. Și am văzut-o pe doamna Viorica rupând cu zâmbetul pe buze câte o bucățică din toate, „reparând” după regulile ei, apoi spunând că iar nu s-a potrivit, că iar nu a prins. Iar bărbatul meu de patruzeci de ani urma să stea la fel, uitându-se în ceașcă.
Pentru că, de fapt, el nu era pe deplin bărbatul meu. Rămăsese „Cătălinuț” al ei. Era prins într-o contopire veche cu mama lui, iar într-un asemenea sistem nu există loc pentru al treilea om. Acolo există doar „noi” — mama și fiul — și „ele”, celelalte, temporarele Raluci, Mare și oricine ar mai îndrăzni să apară.
Restul serii l-am petrecut aproape pe pilot automat. Zâmbetul meu a devenit la fel de politicos și la fel de lipsit de viață ca zâmbetul stăpânei acelei case.
Când am ieșit afară, aerul rece mi-a izbit fața cu o limpezime dureroasă.
— Ei, cum ți s-a părut? m-a întrebat Cătălin, luându-mă de braț. Mama e încântată de tine. A zis că ești foarte „profundă”.
Mi-am eliberat încet brațul.
— Cătălin, am un apel urgent de la serviciu. Te rog, cheamă-mi un taxi.
— Ce? Ce taxi? Te duc eu.
— Nu. Merg singură.
S-a supărat și s-a pierdut în același timp, ca un copil prins între două uși.
Am plecat chiar în seara aceea. În săptămâna următoare m-a sunat și mi-a scris aproape fără oprire. Îmi spunea că „exagerez”, că „dramatizez totul”, că „era doar o figurină veche”, că „mama e totuși o femeie în vârstă”.
Nu i-am explicat nimic. Pentru că nu ar fi trebuit să îi vorbesc despre o statuetă, ci despre întreaga lui viață. Iar aceasta este, se știe, o muncă nerecunoscătoare. Și, mai ales, nu era munca mea.
Mulți ar spune că am fugit, că m-am purtat imatur, că trebuia să caut o cale, să fiu mai înțeleaptă, să nu pun la suflet. Dar eu, ca psiholog, știu un singur lucru: dacă în prima seară ți se arată, simbolic, capul tău rupt și așezat la picioarele cuiva, nu trebuie să aștepți să ți-l lipească la loc. Trebuie să pleci.
Voi ce credeți? A fost doar o ciudățenie a unei femei în vârstă și o simplă statuetă stricată? Sau ați întâlnit și voi o astfel de presiune tăcută, ascunsă în gesturi mici, dar imposibil de ignorat?